GEORGE COANDĂ

În aceste zile toride de vară s-au împlinit 78 de ani de când România era cât pe-aci să dispară cu totul de pe harta politică a lumii. Atunci, în acea vară tragică, între 28 iunie şi 7 septembrie 1940, cu momentul halucinant din 31 august acelaşi an, România a pierdut, iată, în „tempo di marchia” o treime din teritoriul naţional/ Vatra străbună/ Moştenire de drept a istoriei geto-dacică, şi din populaţie. Iată criminalii care au hărtănito: din Rusia sovietică - Stalin, din Germania nazistă - Hitler, din Ungaria şovin-iredentistă - Horthy, din Bulgaria fascistoidă - Boris III şi, ţineţi-vă bine, din Regatul Unit al Marii Britanii de sub coroana lui George VI - prim-ministrul Winston Churchill, un pitbull al politicii mondiale imperialiste (N.B. Londra nu prea ne-a fost prietenă, cu toate că ne dăduse nişte garanţii pe care nu le-a respectat niciodată, şi care ne-a... somat să cedăm ca să-şi salveze sieşi pielea. O fi fost OK?). Şi vremurile s-au scurs în clepsidra istoriei, s-au încheiat fel de fel de tratate după al Doilea Război Mondial şi, după 1964, România a parafat, la rându-i, unele în beneficiul său ca stat naţional şi unitar, dar, în nici un decediu (între 1990-1997) s-a grăbit la vremea preşedinţiilor lui Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, să „croşeteze” – ştiţi, un ochi pe faţă, altul pe dos – nişte tratate năuce cu fosta U.R.S.S., cu Ungaria şi Ucraina, care – dacă le veţi studia cu atenţie mărită – ne-au lăsat... fără ţară. excepţie, ambasadorul, patriot, care este Ion Anghel, fondator al Facultăţii de Drept de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte şi care mănâncă pe pâine politică externă, în acele nefericite tratate ni s-au invocat, ca argument de necontestat, prevederile cu privire la frontierele României, din tratatele de pace de la Paris din 1920 (Trianon) şi din 1947. De unde şi paradoxul extrem de periculos pentru existenţa statului românesc. Neamintidu-se – era obligatorie această stipulaţie! – care sunt liniile de frontieră, în acele tratate între statele respective, este ca şi cum ai lăsat o cetate fără metereze, o ogradă fără garduri sau un sat fără câinii de pază. Astfel că, şi cetatea, şi ograda, şi satul sunt lăsate de izbelişte, urmând dispariţia. Într-o atare stare de anemie teritorial-statală se află România în... anul Centenarului Marii Uniri. De fapt, România Mare nu mai există. Şi, dacă guvernanţii nu vor renegocia tratatele cu statele amintite, asigurându-şi garanţia fermă a Uniunii Europene şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, România, câtă mai există, riscă dispariţia totală. Pe acest vid frontalier (oficial) trebuie decriptate şi sensurile unor mişcări de stradă (zice-se, proteste!) din ultimii ani. Atâta vreme cât, într-un tratat internaţional, nu ţi-ai prezervat fronturile, nu exişti ca stat. Deci, fără frontiere recunoscute în tratate, România oare o mai fi pe hartă? Din păcate, înalta trădare naţională, la români, oricât ne-ar durea acest fapt (primordial), haideţi s-o recunoaştem, este un fel de asasină „a doua natură” a „clasei politice” mişunând de mancurtizaţi.