VASILE NEAGU

Din păcate, telespectatorii nu au avut decât rareori ocazia să vadă minunatul public al Chindiei. Pe fondul unei tribune a doua albe, decupată parcă dintr-un peisaj polar, afirmaţiile comentatorilor păreau ireale, cu o estimare a 6.000 de spectatori. O masa compactă de oameni, simbioză a tuturor vârstelor. De multe ori am preferat să asist la jocurile Chindiei dintr-un colt cu vedere înspre tribună. E altceva, trăirea este mult mai puternică. Vuietul produs după fiecare gol marcat de elevii lui Viorel Moldovan, care se aude până la Ulmi, încurajările stridente ale copiilor şi chiar glumele unor mucaliţi, frumuseţea feminine destul de numeroasă formează identitatea unui public care merită să aibă echipă în Liga 1. Merită, dar… Să lăsăm gândurile triste produse de exilarea Chindiei şi să ne bucurăm pentru acest moment de fericire. Peste un sezon, când ne vom întoarce acasă, vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât, ca să folosim o expresie istorică. Tot atunci, şi Turnul-martor „ocular” al celor zeci de izbânzi de până acum, îşi va recăpăta zâmbetul privind spre un „Eugen Popescu” renăscut, spre copiii teribili ai Târgoviştei şi, desigur, spre publicul spectator. Poate că la acea vreme vom avea şi o galerie adevărată, gen „Vulturii lui Dobrin”, „Lupii galbeni” sau „Şepcile roşii”. „Regina Carpaţilor” şi „Comisarul Moldovan” vor devein apelative des uzitate de către reporter şi suporteri. Există şi o vorbă care spune: „tot răul spre bine!”. Aşa să fie!