Spre a învăţa pe oameni adevărul mântuirii, Iisus Hristos, în înţelepciunea Sa dumnezeiască, întrebuinţează cu o artă pedagogică fără seamăn, un procedeu simplu şi lesne de înţeles chiar şi de cei mai simpli şi neînvăţaţi ascultători, cărora El li se adresează în primul rând. Este procedeul asemănării, al pildei, sau, cum se mai numeşte, al parabolei. Acesta e modul Său preferat de a învăţa mulţimile. Evanghelia ce se citeşte duminica aceasta în bisericile noastre ne redă una dintre aceste pilde magistrale, Pilda Semănătorului, pe care Iisus Însuşi ne-o tălmăceşte şi prin care El ilustrează soarta pe care o are cuvântul lui Dumnezeu în sufletele ascultătorilor. Din pildă reiese că numai a patra parte din sămânţa cuvântului evanghelic aduce în suflete rodul aşteptat de Dumnezeu, şi anume, sămânţa căzută în pământul cel bun, adică în inima bună şi curată care, auzind cuvântul îl ţine, adică îl păstrează şi-l cultivă cu sfinţenie şi cu răbdare. Celelalte seminţe rămân fără rod; şi aceasta nu din vina semănătorului – căci semănătorul este însuşi Hristos -, nici pentru că sămânţa ar fi rea, deoarece El a învestit instrumentul prin care El o difuzează, adică Biserica Sa, cu darul de a transmite curat şi neştirbit adevărul divin descoperit de El; aceasta spre binele spiritual suprem, al mântuirii tuturor care aud cuvântul Său. Prin urmare, dacă atât semănătorul cât şi sămânţa sunt bune, pricina nerodirii acesteia trebuie a se căuta numai în sufletul în care ea cade. Dacă şi celui mai îndemânatic semănător i se întâmplă să scape unele boabe de sămânţă şi pe calea ce trece pe lângă ogor, iar seminţele astfel căzute să fie călcate în picioare de trecători sau ciugulite de vrăbii, nu e de mirare că acelaşi lucru se întâmplă deseori şi cu sămânţa cuvântului evanghelic. Ea cade undeva aproape de sufletul, de inima ascultătorului, nu chiar în inimă; nu din vina semănătorului, ci din vina sufletului, a inimii, care este bătătorită, împietrită. Omul “aude”, adică ascultă învăţătura, poate chiar îi place s-o asculte, dar nu îşi dă silinţa s-o îngroape adânc în suflet, ca să prindă rădăcini. Cuvântul lui Dumnezeu îi atinge inima, dar ascultătorul se mulţumeşte cu o delectare de câteva clipe. El nu reflectează, nu pătrunde în miezul cuvântului, nu-l frământă, nu caută să-i urmeze îndemnul. El nu-şi reduce la tăcere simţurile ca să poată auzi desluşit, în adâncul sufletului, netulburată, vocea lui Dumnezeu care îi grăieşte aici şi acum. El nu se întreabă: oare acest cuvânt, această întâlnire, această întâmplare prin care Dumnezeu mi se adresează aici şi acum ce-mi spune, ce îmi cere? Căci nu trebuie să uităm că tot ce se întâmplă în viaţa noastră poartă o solie divină pentru starea sufletului nostru. Cum am ascultat şi urmat această solie? Ce am de făcut pe viitor? Printr-o strădanie statornică, susţinută cu rugăciune şi cu nutrirea cu Sfintele Taine, sufletul nostru va deveni un pământ din ce în ce mai bun, în care sămânţa Evangheliei îşi va da roadele aşteptate de Domnul Iisus, Semănătorul divin.

Pr. Radu Marian Dincă, Parohia Moreni