GEORGE COANDĂ

Frecvent aud următoarele constatări venite din diferite medii și anume că școala nu mai e școală, că multe cadre didactice tinere nu sunt cu adevărat cadre didactice, că au trecut precum gâsca prin apă facultatea, că haosul s-a înstăpânit în întregul învățământ românesc. Iar constatările cele mai disperate și credibile vin chiar din lumea școlii.

Dacă pe vremea revolută a socialismului erau ascunse, din rațiuni propagandistice, unele eșecuri școlare, astăzi, după un sfert de secol și mai bine, eșecurile care au distrus buna tradiție a școlii românești se încearcă a fi cosmetizate sub motivarea absurdă a... reformei, a adaptării tuturor formelor de învățământ la standardele Occidentului euroatlantic. Dar de la adaptarea rațională pe care o impune schimbarea generală a societății omenești pe trendul extrem de dinamic al evoluției tehnico-științifice-economice, la mimetismul „de bonton”, pentru că, zice-se, trebuie să dăm bine în Uniunea Europeană e drum lung. Ceea ce îmi amintește de o aserțiune a lui Napoleon valabilă în toate timpurile: de la măreție la ridicol nu e decât un pas. Și, în cazul școlii românești, este pasul, sau sunt pașii – de aici și dezastrul – făcuți cu fiecare schimbare de guvernare, cu fiecare reformă fantasmagorică clocită în mintea fiecărui ministru instalat în fotoliul lui Spiru Haret. Și care mi-a readus în memorie celebra, și perfect adevărată și astăzi, spusă a lui Maiorescu și Eminescu, izvorâtă din efectul de modernizare a României din a doua jumătate a secolului XIX, un efect haotic și politicianist, cum că guvernanții au impus introducerea unor forme fără fond. Care deci nu se potriveau acelei Românii în căutare de sine. Ca și acum. Constatările disperate sunt, deci, reale. Or, în învățământ, managementul organizațional nu se face de azi pe mâine, ci este supus – urmărit fiind cu atenție și profesionist – pe termen lung. Și ca să nu fiu tratat de aflător în seamă, ceea ce susțin are o acoperire: experiența mea de om al școlii și de jurnalist. Însă asupra dramei învățământului românesc voi mai aduce vorba. Este necesar.