În a patra duminică a Postului Paştelui, în drum spre Creatorul ”celor văzute şi nevăzute”, Biserica ne aduce aminte de urcuşul duhovnicesc simbolizat de scara Sfântului Ioan Scărarul. Urcuşul acesta duhovnicesc este întâlnit în Sfânta Scriptură ca urcuş al bucuriei atunci când Domnul nostrum Iisus Hristos rosteşte după cele 9 fericiri „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri“, sau ca urcuş al preamăririi lui Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, vorbind despre rugăciunea „Tatăl nostru“, ne învaţă că aceasta nu este numai rugăciune ci este şi îndreptar de viaţă, este o teologie, şi este de fapt un urcuş spre preamărirea lui Dumnezeu. Un alt urcuş duhovnicesc este ilustrat de Apostolul Pavel în Epistola către Galateni (5, 22-23) în care vorbeşte de roada Duhului, acesta fiind urcuşul care duce la dragoste ca virtute teologică. Tot Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni (3, 1-2) spune:“Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de sus“ Cine vrea să înceapă un urcuş duhovnicesc trebuie să caute cele de sus, să nu aştepte cele de sus, ci să le caute, după cuvântul spus şi de Domnul Hristos de altfel: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor“ (Matei 6, 33). Arta căutării şi găsirii lui Dumnezeu a fost înfăţişată de Sfântul Ioan Scărarul sub chipul scării care uneşte pământul cu cerul, după modelul Scării patriarhului biblic Iacob din Facere, cap. 28. Urcând treaptă cu treptă, prin lepădarea de patimi şi dobândirea virtuţiilor, prin lepădarea de sinea păcătoasă şi dobândirea unei bune vieţuiri după Hristos putem ajunge la capătul de sus al Scării, unde ne întâmpină Hristos Mântuitorul să ne încununeze cu Slava Sa şi să ne facă părtaşi bunurilor Împărăţiei cereşti. Cine se angajează în mod liber să urce pe această scară, a unei asceze şi răstigniri continue, se apropie de Dumnezeu prin asemănarea treptată în har cu El, iubitor şi milostiv, deschizându-i-se uşa raiului. De aceea şi postul este definit magistral de Sfântul Ioan ca ”o silire a firii şi o tăiere împrejur a dulceţii gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele şi eliberarea de visări, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, încetarea multei vorbiri, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului.” Calea mântuirii sau calea desăvârşirii creştine este benevolă pentru cel care doreşte să ajungă ”casnic al lui Dumnezeu”, pentru cel care doreşte să găsească dragostea şi pe Dumnezeu. Pentru a ajunge acolo creştinul trebuie să ştie că la începutul fiecărei Sfinte Liturghii diaconul rosteşte cuvintele: „Vreme este a sluji Domnului“, aceasta însemnând că timpul pământesc, cel al grijilor lumeşti, al nevoilor şi al circumscrierii omeneşti în rânduiala firii, încetează şi începe, cel puţin din perspectiva omului, prezentul veşnic al lui Dumnezeu. Fiecare participare la sfintele slujbe, fiecare postire, orice faptă bună, neîntristarea, bucuria plânsului, înstrăinarea, îndepărtarea de lume, umilinţa, smerenia, credinţa, nădejdea şi dragostea reprezintă moduri de slujire a lui Dumnezeu şi treapte în înaintarea noastră spre bucurie, spre primirea Duhului Sfânt, spre iubire, spre linişte sufletească, spre nepătimire. Treptele urcuşului duhovnicesc conduc la aflarea lui Dumnezu, după cum descrie Sfântul maxim Mărturisitorul: ”Cunoscătorii tainelor dumnezeieşti spun că unde e curăţirea sufletului cea prin virtuţi, acolo apare şi iluminarea cunoştinţei după cercetarea cu evlavie a lucrurilor. Iar aceasta ridică sufletul spre înţelegerea lui Dumnezeu şi ţintuieşte dorul lui de cel mai de sus dintre cele dorite, adică de Dumnezeu, Care e şi se cunoaşte întru cele mai mari, sau e Cel mai mare şi e propriu-zis mai presus de mărime.” Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia 33 la Evanghelia după Ioan evocă efortul cathartic al creştinilor în contextul unui urcuş progresiv de la cele mai uşoare spre cele mai grele: „Să învăţăm, zice el, a realiza progresiv îndreptarea greşelilor; propunându- ne o greşeală pentru luna aceasta, alta pentru luna viitoare şi alta pentru luna ce urmează vom ajunge să ne îndreptăm pe noi înşine. Astfel, urcând ca pe nişte trepte, vom ajunge cu ajutorul scării lui Iacob până la cer.” În ce priveşte efortul depus pentru parcurgerea acestui drum, Sfântul Isac Sirul precizează :”Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate.” De aceea, de fiecare dintre noi depinde dacă urmăm sau nu calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos, fapt ilustrat de Sfântul Simeon Noul Teolog: „Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvârşirii şi în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovăţească numai pe sine şi să nu spună, pentru a se dezvinovăţi, că lucrul acesta este cu neputinţă, sau că desăvârşirea se dobândeşte, dar în chip neştiut. Ci să cunoască, încredinţat de dumnezeieştile Scripturi, că lucrul e cu putinţă şi adevărat, înfăptuindu-se prin lucrare şi împlinindu-se în chip conştient. Căci fiecare se lipseşte pe sine de aceste bunătăţi pe măsura neîmplinirii şi nelucrării poruncilor“.

Pr. Stan Mihail Iulian, Parohia Şerbăneşti Pucioasa