GEORGE COANDĂ

Au mai rămas doar trei ani până la împlinirea unui veac de la Marea Unire a tuturor pământurilor româneşti din Vatra Daciei străbune. România Mare de atunci – o realitate istorică şi statală care a fost să existe doar două decenii şi ceva pe harta politică a lumii -, a rămas, prin jocul malefic al intereselor geopolitice ale puternicilor moguli ai planetei, România mică de astăzi, cu pământuri încă peste fruntarii, smulse din moştenirea voievodală a veacurilor, românii, câţi vor mai năzui la Patria reîntregită la 1 Decembrie 1918, încă mai visând la DACIA REDIVIVA.

Dacă mai sunt români cu speranţa şi cu inima bătând întru redobândirea Patriei, aşa cum ea a fost zidită în urmă cu aproape un veac de străbunii noştri, din păcate – şi este trist, foarte trist să constat – sunt aşa-zişi istorici şi oameni politici care, pornind de la fenomenul din ce în ce mai accelerat al globalizării/Noii Ordini Mondiale, se dau de ceasul morţii să-şi convingă concetăţenii că, atâta vreme cât din ce în ce mai mulţi dintre ei îşi caută fericirea aiurea pe planetă – „ubi bene, ibi patria”, nu-i aşa? -, ba şi că ungurii au dreptul să revendice Transilvania, e mai bine (eu zic că e de rău) să-şi ia gândul de la România Mare. Eu unul, însă, nu pot să mi-l iau, şi nu pentru că sunt istoric, dar cred cu sinceră ardoare – chiar dacă voi fi privit ca o ciudăţenie, taxat de sentimente desuete – în valorile patriotismului.

E momentul să vă spun că în ţara asta mai trăiesc câteva generaţii, e drept, aflându-se spre scăpătatul vieţii, care au înscrisă în codul lor genetic amintirea Marii Uniri. Şi este firesc să fie astfel. Dacă generaţiile născute după al Doilea Război Mondial, şi ajunse la maturitate până la revoluţia din ’89, sunt purtătoare, sufleteşte, a amărăciunii Patriei tranşate la abatorul istoriei, generaţia mea a venit însă pe lume la nici două decenii de la Marea Unire, în acea „perioadă interbelică” în care, contemporană cu Părinţii acelei mirabile Fapte, a moştenit, prin transmitere directă imediată, biologică şi istorică, România Mare. Noi suntem, câţi vom mai fi fiind, aici. Şi Fapta de la 1 Decembrie 1918, redevenită din nou Ideal Naţional, o lăsăm, la rândul nostru Moştenire. Iar eu nu pot să uit, încă îmi răsună în memorie – chiar dacă eram la primii paşi pe drumul existenţei mele – răpăitul sinistru al mitralierelor honvezilor în septembrie 1940, care au tras în ultimul tren românesc, dincolo de Diosig, plin cu refugiaţii alungaţi din nord-estul Transilvaniei, şi parcă îl văd pe tata aşezat pavăză la geamul vagonului ca nu cumva vreun glonţ să-i secere soţia şi copilul.

Era alungat tata, împreună cu ai săi, din locul unde îşi avea, pe atunci, serviciul, la el acasă, în Dâmboviţa strămoşilor mei valahi, lângă porţile Târgoviştei. Doar mama avea ochii inundaţi de lacrimi. Ea părăsea, însoţindu-şi tovarăşul de viaţă şi ţinându-şi copilul strâns în braţe în acel vagon de refugiu, meleagul natal. România Mare se prăbuşise pentru mine şi pentru ai mei, în acel răpăit de mitralieră de dincolo de Diosig. Şi mereu am ştiut că, pentru mine şi generaţia mea, este Moştenirea pe care avem datoria s-o lăsăm testamentar ca Ideal Naţional de reîmplinit. Să nu uităm niciodată România Mare!