GEORGE COANDĂ

Eu unul, chiar dacă se vor găsi unii să mă ia la refec, sunt de acord cu înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Şi această ctitorie ortodoxă naţională este binevenită acum când poporul român se pregăte şte să celebreze împlinirea unui veac de la Momentul augural al reîmplinirii moştenirii lăsate de eroul rege Burebista şi domnitorul martir Mihai Viteazul: România Mare.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ar trebui să binemerite recunoştinţa Patriei şi nu huiduielile unora cu mintea rătăcită sau oportunişti... teleghidaţi de interese oculte, ori, pur şi simplu, contestatari pentru că aşa le este firea şi pentru că, dintr-un pamplezir... democrati, e de „bonton” să o facă pe revoltaţii cum că această catedrală este opulentă şi sfidătoare la... adresa lui Dumnezeu căruia îi sunt pe plac „lemnul şi spaţiile mici”, cum o fredonează – că de cânt nici vorbă nu e – trupa rebelă „Taxi”. De bună seamă aşa e, avem acum libertatea democratică de a ne exprima opiniile şi pe ritmuri de muzică uşoară, nu ne-o mai interzice nimeni. Există însă o interzicere care ar trebui să vină din bunul simţ. Eu nu ştiu dacă Tatălui Ceresc, creatorul Universului nesfârşit, iată, al măreţiei cosmice, îi displace grandoarea catedralelor gotice sau a catedralelor ortodoxe de la Moscova, Kiev, Sofia, Belgrad sau Istanbul. Nu a comunicat, nici măcar în taină, cuiva nemulţumirea Sa.

Şi sunt eu convins că nici pe Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române şi pe români nu va arunca anatema dacă, în 2018, în Catedrala Mântuirii Neamului din Bucureştiul din care „soarele răsare pentru toţi românii” se va săvârşi Te-Deumul întru cinstirea naţională a epocalei fapte istorice de la 1 Decembrie 1918. S-o spunem pe aia dreaptă şi care ţine de mândria noastră ca naţiune. Nu suntem niciun popor, nicio ţară de mâna a doua şi nici istoria noastră multimilenară nu e de nebăgat în seamă. Ba, dimpotrivă! Suntem, ca neam, o rădăcină adâncă a Europei şi nu o dată i-am fost pavăză creştină. Şi – să ia seamă piţifelnicii oportuni şti şi adepţi manipulaţi ai „lemnului şi spaţiilor mici” ecleziale! – de ce s-ar putea construi în Bucure ştiul Ortodox cea mai mare moschee a Islamului din Europa creştină, iar Catedrala Mântuirii Neamului, care deja e pe jumătate ridicată, nu. Adică, hai s-o dărâmăm ca în legenda Meşterului Manole. Că tot sunt românii meşteri mari, cu zidari şi calfe la un loc, într-ale demolatului de-a valma.

Nu sunt atât de limitat la minte încât să nu admit democratizarea în artă – dar nici nu pot să nu spun că acel cântecel al celor de la „Taxi”, ca linie melodică este neinspirat -, şi mie îmi plac experimentele reuşite, schimbătoare benefice de paradigme, însă când simt, datorită unui îndelungat şi exersat fler ca om de cultură, că la mijloc e vorba de o... lucrătură, treaba asta ignobilă îmi repugnă. Şi mai recunosc că şi mie îmi stârnesc emoţia bisericuţele de lemn, fie din Maramureş sau de la Cobia, sau intimitatea întămâiată a unei eclezii elegante şi de mici proporţii cum este cea a stolnicului Cantacuzino de la Târgovişte sau de la Mănăstirea Dealu, ceea ce nu mă împiedică să doresc şi o mare şi pe drept cuvânt îndreptăţită Catedrală a Mântuirii Neamului meu, mereu martirizat pe Golgota Istoriei. Şi în care să răzbată, sub bolţile sale, ecoul profund, da, al Istoriei sale eroice şi legendare. Aş vrea să văd cine mă va condamna că susţin zidirea Catedralei!