GEORGE COANDĂ

Acum, sub pulpana de fier a imperiului neoliberal (Uniunea Europeană) - e drept că altă alegere alternativă mai bună, pe moment, nu am avut la-ndemână, am fi rătăcit în deşert altminteri -, o reeditare capitalist-colonialistă a Uniunii Sovietice, internaţionalismul proletar avându-şi echivalentul în globalizare (New World Order) şi într-un acerb şi pervers “Game of Thrones”, România – luând, de ce nu, exemplul „suveranismului naţional” al „Grupului de la Vişegrad”, ba chiar şi pe cel al hegemonilor... Germania şi Franţa, al evadatului (Brexit) Regat Unit, vedeţi, Istoria nu duce lipsă de paradoxuri... justificabile – are acum un prilej, prin noua alcătuire politică a Parlamentului European, efect al recentului euroscrutin să fie ea însăşi. Este un propice prilej pe care dacă nu va şti să-l gestioneze, şi cu patrotism, şi cu minte lucidă, şi cu ingeniozitate, va bântui perdantă, tratată de Cenuşăreasă, pe centura periferică a imperiului. Căci, în Parlamentul continental de pe ţărmul francez al Rinului, nici unul dintre grupurile politice clasice (popularii şi social-democraţii) nu mai este „stăpânul inelelor”, un „bloc liberal de centru”, un alt „bloc verde” (ecologiştii cerându-şi dreptul la decizie), asaltul formaţiilor naţionaliste şi suveraniste, unele cu discurs radical, grupul renovator macronian (Renew Europe), nu ştim clas ce folosofie îl animă în afară de fixaţia hegemonistă a Parisului, creând un cocktail exploziv, dar aşa cum vede lucrurile politologul din „ţara lalelelor” Luuk van Middelaar, acest puzzle politic configurează acestui parlament caracterul unei agore. O agoră în care, datorită unor crevase ideologice şi de interese, va fi extrem de dificil de manageriat imperiul, putând fi şi o „bombă cu ceas” pentru soarta acestuia, neputându-se armoniza în unitate mai multe Europe (şi nu la metafore se face apel): una dură şi dinamică a hegemonilor şi comparşilor lor prosperi, a tendinţei de extindere a graniţelor de la Cabo da Roca la Urali şi de la gheţurile Islandei la Munţii Caucaz şi Marea Caspică, a năzuinţei indecise, în sensul Declaraţiei de la Sibiu, de reală unitate în faţa pericolului de destrămăre, a „războiului cultural” pentru „identitate politică” („cultural warfare”/”identity politics”), o alta a preferiilor privite de nucleul dur cu un aer de superioritate. Şi mai sunt câteva ipostaze antagonice ale imperiului. Cum se va descurca România în această agoră-viespar a contrastelor şi intereselor hegemoniste? Doar într-un singur fel: prin acţiune unită patriotică. Dacă va fi în stare. Şi dacă va fi învinsă strămoşeasca dihonie.