GEORGE COANDĂ

Cineva mi-ar putea atrage atenţia că ce se întâmplă, de pildă, în „secuime” nu interesează pe nimeni în altă parte a ţării. Că oltenii n-au treabă cu maramureşenii. Fals. Ba interesează, şi de cele mai multe ori se repercutează pe tot cuprinsul patriei asemenea undelor concentrice ale unui lac în care a fost aruncată o piatră.

Şi ar trebui să intereseze într-un sens extrem de acut atunci când este vorba de românii uitaţi şi părăsiţi de clasa politică şi de guvernanţi chiar în inima geografică a României. De exemplu. Moment petrecut recent în departamentul de primiri urgenţe a unui spital dintr-un oraş din aşa zisul „ţinut secuiesc”. Intră o femeie, cu o problemă oarecare de sănătate dar care nu presupunea o urgenţă. Se adresează în ungureşte medicului de gardă, tot o femeie, şi care, neînţelegând o boabă, o roagă civilizat să-i spună păsul în limba română. Răspunsul o siderează pe doctoriţă. E dat trufaş în limba română: „Eu sunt unguroaică!”. Doctoriţa, cu amabilitate: „Vă ascult doamnă. Spuneţi”. Unguroaica pleacă trântind uşa. Cum eram de faţă mi-am exprimat nedumerirea. Doctoriţa prinde curaj aflând că sunt din Târgovişte. Şi ea e tot din Târgovişte, a ajuns în spitalul din „secuime” prin concurs. Cu lacrimi în ochi aproape că mă implora: „Când plecaţi luaţi-mă, şi pe mine acasă, la Târgovişte. Fie şi în portbagaj. Dar unde să mă angajez? Aici e locul meu prin concurs, e în ţara mea. Însă nu ştiţi ce se petrece aici. Presiunile sunt infernale. Ca să plecăm. S-ar dori ca până şi românii băştinaşi să-şi părăsească vatra natală. Suntem, noi, românii, trataţi la noi acasă, ca un popor de mâna a doua. Bucureştiul i-a uitat şi i-a trădat. Suntem, aici, românii nimănui!”. Târgovişteanca e cuprinsă de o nesfârşită tristeţe şi disperare. Se simte neputincioasă în faţa inevitabilului: maghiarizarea completă a unui străvechi colţ de pământ românesc. Şi a alungării ei dintr-un loc unde, prin concurs, îşi exercită profesia. Din păcate aici, în „secuime” este mai mult prezentă Budapesta decât Bucureştiul. Şi, zău, că tare aş fi vrut s-o aduc acasă la Târgovişte, fie şi în portbagaj.