GEORGE COANDĂ

Poporul român a ieşit în stradă supărat pe guvernanţi că-l bagă în carantină ca şi cum l-ar zăvori într-un lagăr de concentrare. Dar a ieşit nu în suficientă măsură încât să dărâme guvernul. Poporul român nu mai vrea nici în ruptul capului să facă sluj speriat de niscaiva ordonanţe de urgenţă. Dar „mişcarea revoluţionară” rarefiată nu i-a îngrozit defel pe guvernanţi, şi cu atât mai puţin pe #reziştii neomarxişti. Poporul român, au zis unii, va da buzna în măreaţa Capitală a României pe 4 aprilie a.c., şi va pune de o uriaşă „adunare populară” în stare a face să pârâie din toate zidurile palatele Cotroceni şi Victoria. Şi a fost să fie un glorios... fâs. Poliţiştii au dat la amenzi în vrac. Marea majoritate a nemulţumiţilor au preferat să protesteze... acasă la televizor, întrebându-se retoric ce să se fi petrecut. N-au reuşit să dea de răspuns. Poporul român nu prea a fost ridicat la lupta cea mare de îndemnurile revoluţionare ale doamnei senator Diana Şoşoacă. De unde ideea că revolta, îndreptăţită pe bune, nu a fost, încă nu este „pusă în operă” de nişte provocatori cu misiune comandată, ca în cazul mişcării tefeliştilor #rezist şi care, acum, stau precum struţul cu capul în nisip pentru că, atunci când poporul român se simte tras pe sfoară, ei n-au nimic de câştigat. Şi, astfel, un adevăr, ţinând de psihologia neamului românesc, se impune de la sine: în cazul românilor, chiar şi când sunt revoltaţi pe drept cuvânt împotriva nedreptăţilor guvernanţilor, este nevoie de o forţă politică organizatoare care să-i mobilizeze în luptă, şi nu de voci singulare, o forţă politică nu care să se caţăre la putere pe „revolta străzii”, însă care să binemerite de la popor în caz de victorie şi să răspundă cinstit, şi patriotic, nevoilor şi speranţelor naţiunii. Altminteri, duşmanii românilor îi vor aduce la sapă de lemn şi la haos.