Sfânta Evanghelie ce se citeşte duminica aceasta în bisericile noastre, ne prezintă minunea săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu zece leproşi Luca 17,12-19. Iubiţi cititori, durerea celor zece oameni era neînchipuit de mare. Erau bolnavi de cea mai îngrozitoare formă a suferinţei omeneşti, de lepră. Izolaţi de familie şi societate, puteau fi văzuţi, mai ales în apropierea localităţilor, aceste epave umane care trezeau compasiunea trecătorilor, întinzând spre ei mâini fără degete si braţe fără mâini. Nouă dintre ei erau iudei, iar unul era samarinean. În neagra lor decădere, suferinţa îi înfrăţise. Este greu să ne închipuim disperarea acestor oameni. Ei apar în întâmpinarea lui Iisus şi Îi cer cu o ultimă pâlpâire de speranţă să aibă milă de ei. Şi erau, într-adevăr, vrednici de mila oricui. La strigătul cutremurător al leproşilor, Domnul Iisus se opreşte, ascultă şi-i priveşte cu durere. Domnul Se arată încă o dată în adevărata- I identitate. El nu refuză strigătul de ajutor al nimănui. Cât de mare I-a fost mila faţă de acei oameni nenorociţi reiese din faptul că n-a amânat răspunsul Său de iubire: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Din acea clipă, ca la o poruncă, durerile dispar, rănile se închid, nici o urmă de suferinţă nu mai rămâne, bolnavii abia îşi cred ochilor, şi cuprinşi de negrăită bucurie, aleargă către preoţi pentru a primi confirmarea că s-au vindecat de lepră, că pot intra fericiţi în sânul familiilor lor, prietenilor si rudelor lor. În această stare de bucurie, leproşii uită de Cel care le-a dăruit tămăduirea. Singur, samarineanul, omul străin, se dezmeticeşte în culmea bucuriei, şi cu inima pătrunsă de smerită recunoştinţă, se întoarce la dumnezeiescul Tămăduitor, mulţumindu-i cu umilinţă din adâncul sufletului, slăvind pe Dumnezeu cu glas mare şi căzând cu faţa la picioarele Lui. Pentru cei nouă nu s-a găsit timpul necesar, nici dorinţa sufletească de a- şi arăta prin vorbe şi fapte, mulţumirea. Şi de aceea, Mântuitorul întreabă, nu întâmplător, despre ceilalţi nouă. Întrebarea este pusă de Iisus pentru a scoate în evidenţă lipsa de recunoştinţă a celor vindecaţi, şi pentru a da nouă pildă. Recunoştinţa şi mulţumirea pentru binefacerile primite trebuie să împodobească sufletul adevăratului creştin. Cel care a adus mulţumire este cel care îşi dovedeşte adevărata credinţă. Domnul Hristos îi dăruieşte mântuirea: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit. Să fim recunoscători faţă de Părintele nostru ceresc, pentru darurile Sale. Să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri pământeni, după îndemnul Sfântul Apostol Pavel: „Mulţumiţi tuturor pentru toate..., mulţumiţi celor ce vă fac bine şi vă rugaţi pentru dânşii”. O vorbă din popor spune: „Recunoştinţa este o floare rară!” Să ne străduim să nu fi aşa. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Cine mulţumeşte, acela câştigă mila Domnului, cu înzecit prisos, cu tot mai spornică dobândă”. Pr. Ion Cătănescu- Parohia Sfântul Ierarh Nicolae - Dărmăneşti