GEORGE COANDĂ

Nu am nimic împotrivă ca presa în România să fie cât mai diversificată şi cu un grad cât mai înalt de profesionalism, capabilă să se adapteze la noile trenduri de modernitate generate de această spectaculară epocă a digitalizării. Este o certitudine, şi este inutil să te împotriveşti valului, că ne îndreptăm spre convieţuirea cu smartpress. Ceea ce nu exclude respectarea obligatorie a deontologiei profesionale. Mai mult ca oricând, tocmai pentru că există tentaţia – primejdioasă spun eu – ca, prin mijlocirea presei electronice/virtuale, sub diferite forme insidioase, să fie eludată morala profesiei de jurnalist. Şi, de altminteri, aşa ceva se petrece acum de când e de voie, fără nicio îngrădire, ca spaţiul public să fie confiscat de invazia, aflată într-o continuă explozie, a „presei online”. Am pus-o între ghilimele pentru că avem de-a face, până una-alta, cu un quid pro quo. Cu câteva parcimonioase excepţii, de real profesionalism în fiecare judeţ, care pot fi modele de bună practică jurnalistică, invazia asta otrăveşte spaţiul public prin manipulări grosiere şi fake-news-uri. Dar de fapt – chiar şi acele parcimonioase excepţii – online-urile, oficial, nu sunt recunoscute a fi, în adevăratul sens al cuvântului, produse de presă. Însă cum conunicarea/informarea opiniei publice, şi prezentă, şi viitoare, este/va fi o parte inalienabiă a existenţei omenirii, se impune, fără tergiversări care ascund interese obscure, ca, în România, prin lege, şi în conformitate cu Codul deontologic al presei, să fie reglementată posibilitatea de existenţă media a online-urilor. De ce este imperios necesară această legiferare? Nu este niciun secret! (va urma)