GEORGE COANDĂ

Aho, aho, ai mei fârtaţi,

Staţi pe-aproape şi luaţi

Parte la astă urare

De la mic şi pân’ la mare,

De la prunc la barbă albă

- Vârstele se-adună-n salbă -

Şi-ascultaţi ce am de zis

(Nu am ghes de vreun prezis)

Că în ţară nu-i de bine,

Zilele nu ni-s senine,

Încă bâjbâim prin ceaţă,

Şi speranţele ne-ngheaţă

Într-o aşteptare grea

Tot strângând pe la curea,

Că trecu amar de vreme

Încurcaţi în calpe scheme

De guvernele năuce

Că ne-au oferit năluce

De promisiuni deşarte

Ce nu ne-au împins departe,

Şi batem pasul pe loc

Arşi de-al dezbinării foc.

Două mii şaptesprezece-i dus

Şi neamul ne e răpus.

Hai, pocniţi din bici vârtos

Peste ăst meleag mănos,

Că-ntr-un viitor, nepoţii

Fi-vor făurari ai sorţii.

Anul încheiat acum

Trecu iute, ca un fum

Început c-o daraveră

Motiv, măre, de zaveră,

Că fu ghinion, măi frate,

De luă pe scuturate

Guvernul lui dom’ Grindeanu

Ot Caraş-Severineanu’.

Ordonanţa treişpe fuse

Junghiul însoţit de tuse,

Doar c-avem o bănuială

Şi-o declar fără sfială

Că haştag rezist nu este

O romantică poveste,

Ci o oaste soroşistă

Care, huiduind, persistă

Să bage haos în ţară

România ca să piară.

Dar românii ce văzură

De-ntrecu orice măsură?

Frunză verde de mohor

Pe post de agitator

Herr Iohannis fuse-oleacă

Instigând în roşă geacă.

Hai, zvoniţi din zurgălăi

Peste şesuri, peste văi,

Şi-om scăpa de fals Rezist

Că-i mai mult moft userist!

Da’ mai fu ceva cu haz:

O schimbare de macaz

Chiar la PSD-n ogradă,

Care-a hotărât să-şi radă

Propriul său guvern. Măi vere,

Ce mai vaet, ce durere!

Moţiunea de cenzură

A fost o grea lovitură

Ce şi-a dat-o drept în plex

Ca un autoreflex

Şi-au rămas românii mască

Cum partidu’ se demască

Cu problema lui eternă

De digestie internă,

Cu scandaluri intestine

Ce n-au fost deloc puţine

Băgate-n ventilator

De opoziţie, cu spor!

Herr Iohannis nu se lasă,

Cai troieni îi vâră-n casă,

Dar nici el nu are snagă

Un „guvern al meu” să-şi tragă

Că Partidu-i Liberal

E viteaz mai mult oral

Naţional cu greu mai este,

Mulţi de-ai lui sunt de poveste.

Hai, flăcăi, uraţi cu spor

Mai cu vlagă, mai cu dor,

Să-şi revină ţara-n fire

În Unire şi iubire!

Vom serba, deci, Centenarul

Celei Mari Uniri – ce darul

De la Domnul fu, când ne-am

Zidit Ţară pentru neam

Între strămoşeşti hotare,

Măre, România Mare.

Şi Două mii optsprezece,

Sper, zadarnic nu va trece

Şi clasa politică

Zis paleolitică

Poate va ieşi din peşteri

Fiindcă se jură că-n creşteri

De atâta bunăstare

E salariul mic mai mare.

Ameţind iar naţiunea

Că nu fi-va ficţiunea

Unei bunăstări... sărace

Într-o ţară care zace

Dar speranţa, cum se ştie,

Moare ultima, bădie.

Cum în zare-i Centenarul

Poate-uniţi vom bea Cotnarul

Punând mână de la mână

Toţi cu inima română

Să cinstim Patria Mamă,

Doară ei îi da-vom seamă,

Nu la alte Porţi Înalte,

Ce ne umilesc încalte

De pe Potomac şi Rin.

Că ne-au umplut de venin.

Hai, uraţi cu voinicie,

Trageţi plug de rodnicie

Peste plaiul românesc

Din vechime strămoşesc

Să scăpăm de sărăcie

Şi de-atâta duşmănie

Şi la anu’ care vine

Să ne fie, Doamne, bine!