Învăţătura cuprinsă şi transmisă prin parabolele Mântuitorului ne dezvăluie şi astăzi foarte multe adevăruri morale, religioase pe care le imprimă în inima creştinilor. Şi astăzi ca şi „în vremea aceea” a evanghelilor, Mântuitorul răspunde la întrebările fundamentale pentru om, care se pune în valoare prin raportarea la aproapele său în care locuieşte Dumnezeu, aşa cum a făcut atunci când a rostit parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 29-37). Porunca iubirii aproapelui este desăvârşită de Mântuitorul Hristos, şi ea se întinde până la iubirea vrăjmaşilor. Parabola bogatului căruia i-a rodit ţarina a fost rostită de Mântuitorul Hristos în Pereia. Ea face parte din pericopa ce combate zgârcenia, lăcomia şi grija exagerată pentru dobândirea lucrurilor pământeşti (Luca 12,13-34). Rostirea ei a fost prilejuită de următoarea întâmplare, cineva din mulţime îl întreabă: „Învăţătorule spune fratelui meu să împartă moştenirea cu mine” (Luca 12,13). Şi ca să ilustreze pe înţelesul tuturor adevărul că bogăţia nu dă vieţii nici un sens şi nici valoare, Mântuitorul rosteşte următoarea pildă: „Si le-a spus lor aceasta pilda, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Si el cugeta in sine, zicând: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele si mai mari le voi zidi si voi strânge acolo tot grâul si bunătăţile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul atu. Si cele ce ai pregătit ale cui vor fi? As se întâmpla cu cel ce-si aduna comori sieşi si nu se îmbogăţeşte in Dumnezeu” (Luca, 12, 16-21). Mântuitorul în cuvântul Său adresat către lume a condamnat de multe ori bogăţia, nu pentru că aceasta constituie un rău în sine, ci pentru că întrebuinţarea pe care i-o dă omul este greşită, ea înrobind pe cel bogat care dă dovadă de trufie, egoism şi lăcomie. Până la un punct bogatul căruia i-a rodit ţarina acţionează firesc, acesta îşi modifică hambarele sale pentru a cuprinde recolta sa bogată. Dumnezeu intervine ferm în viaţa bogatului căruia i-a rodit ţarina, care îşi îndeamnă sufletul să se odihnească, să bea şi să mănânce şi să se veselească pentru că viaţa sa e plină de fericire. Gândul bogatului ne duce la hedonismul antic care căuta numai plăcerea în viaţă, îmbuibarea, lăcomia, promovând o nepăsare faţă de alţii. Omul bogat de obicei încurcă planurile vieţii sufleteşti cu cele trupeşti. Sufletul este o esenţă vie, generatoere de viaţă care împreună cu trupul alcătuieşte omul ca persoană. Suflet nu poate fi redus la materie, el străbate trupul material şi e legat de el, dar transcende materialitatea lui. Viaţa şi activitatea trupului e stric legată de prezenţa sufletului în el. Fiinţa omenească cuprinsă individual în unitatea sufletului şi a trupului, este cineva-persoana, nu numai ceva- obiectul. Ceea ce îl face pe om cineva este substratul sufletului înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de libertate, ceea ce-l deosebeşte pe om de celelalte fiinţe în cadrul creaţiei. Trupul uman se deosebeşte de toată natura materială prin prezenţa sufletului în el. Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume, iar pe deasupra e raţionalitate subiectivă şi nesfârşit de bogată prin legătura cu ordinea superioară. Prin acesta se manifestă omul în mod conştient, unic şi irepetabil. Dumnezeu intervine în mod prezidenţial în această parabolă, punând în faţa bogatului sfârşitul său adică moartea. Moartea şi viaţa sunt două realităţi radical opuse. Viaţa este bunul cel mai de preţ pe care îl doreşte orice minte sănătoasă, însă adevărata viaţă o găsim în şi cu Dumnezeu. Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi apoi toate celelalte ni se vor adăuga nouă. (Luca 12,22-31). Bogăţia în Dumnezeu este cea pe care o aduce Fiul Omului pentru ca cei săraci cu puterea lui să se îmbogăţească, împlinindu-se astfel cuvintele Scripturii care afirmă: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea împărăţia” (Luca 12,32). Actualitatea parabolelor Mântuitorului se remarcă şi prin sfaturile date bogaţilor de atunci ce au rămas valabile până astăzi. Bogaţilor, Mântuitorul le aminteşte că din totdeauna averea a constituit un izvor continuu de nedreptate şi că în principal ea aparţine lui Dumnezeu, oamenii fiind doar administratori pământeşti ai acesteia. Mântuitorul arată că administrarea bunurilor materiale este datoria oricărui creştin, dar trebuie să fie şi o binefacere faţă de aproapele, deci aceste sunt o sursă a faptelor bune. Poporul român care a transformat în zicale învăţăturile fundamentale ale creştinismului are o vorbă: „Cine dă, lui îşi dă”. Faptele bune izvorăsc din dragoste, din sufletul curat, şi îl fac pe Dumnezeu dator faţă de noi.

Pr. Prof. Dr. Bugiulescu Marin, Parohia Băleni Români, Protoieria Târgovişte Sud, Director al Seminarului Teologic Sfântul Ioan Gură Aur Târgovişte