GEORGE COANDĂ

Din capul locului trebuie recunoscut: a doua vizită a unui Papă în România a fost senzaţională. Exact, senzaţională. Pentru că a declanşat o puternică emoţie colectivă, iar românii au dovedit că sunt o naţiune profund ecumenică, generoasă, creştină într-una sfântă sobornicească şi apostolească Biserică a lui Dumnezeu. Această extraordinară stare de spirit, sunt convins, exprimat atât de manifest pe tot cuprinsul vizitei Sfântului Părinte Francisc, l-a impresionat, şi pe înaltul oaspete, şi presa internaţională. România a arătat faţa ei adevărată, aceea de mare ţară întru civilizaţie creştină europeană. Iar gestul Suveranului Pontif de a fi sărutat engolpionul (crucea şi icoana) purtate de IPS Nifon, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei, care l-a întâmpinat la aeroport, precum şi crucea ortodoxă de pe pieptul Preafericitul Părinte Patriarh Daniel la prima întâlnire de la Palatul Cotroceni, spune nu mult, ci foarte mult. Şi asta nu pentru că este un papă atipic. Gestul, poate surprinzător pentru unii, a fost simţit şi nu regizat, la fel ca şi cel de la Catedrala Naţională a Mântuirii Neamului unde, împreună cu Patriarhul Daniel, a rostit în latină şi română. „Pater Nostrum/Tatăl Nostru”, au semnificat ambele unitatea de credinţă creştină. De fapt, sub această hristică deviză s-a desfăşurat întreaga vizită pe parcursul căreia Papa s-a considerat un smerit şi umil pelerin. Şi asta a fost cu adevărat impresionant. Dar cea mai profundă şi inubliabilă impresie au lăsat-o extraordinarele idei – mesaj din toate predicile rostite şi la Palatul Cotroceni, şi la Catedrala Naţionala a Mântuirii Neamului, şi la Catedrala „Sf. Iosif” din Bucureşti, şi la Iaşi, şi Blaj, şi, cu deosebire la Sanctuarul marianic de la Şumuleu Ciuc. Iată câteva, în sinteză, dintr-un noian de extraordinară învăţătură creştină: belşug de binecuvântare divină asupra României, cu toţii suntem fraţi căci Dumnezeu îşi arată faţa tuturor; doar munca este cea care consolidează statul; să lăsăm interesul personal şi să ne gândim la cei săraci; să nu cedăm psihologiei urii; convieţuirea fraternă între români şi maghiari poate ţese viitorul; să promovăm solidaritatea şi fraternitatea, şi valorile familei; toţi ne aparţinem unii altora, restul sunt poveşti; să nu ne uităm rădăcinile; să nu ne lăsăm învinşi de consumerismul din ce în ce mai sălbatic; fără iubire şi Dumnezeu, omul nu mai poate trăi pe Pământ; să ne încredinţăm sufletul revoluţiei gingăşiei. Şi, ceea ce a produs o emoţie naţională, până la lacrimi, şi Sfântul Părinte nu s-a lăsat, sunt sigur, furat de curtoazie, a fost această recunoaştere în auzul planetei: „România de care avem nevoie” şi „România (reluând mirabila idee a Papei Ioan Paul al II-lea şi argumentând-o) este Grădina Maicii Domnului în care înfloreşte încrederea, dorindu-i binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi ţinând parcă de această binecuvântare. Vremea, în cele trei zile ale acestei vizite istorice, a fost pe cod roşu. Însă, miracol, în momentul când acest om sfânt ajungea la locurile convenite în program, cerul se elibera de norii aducători de furtună şi lumina cobora din slavă asemenea unui mir. Şi încă ceva: românii au arătat că sunt un admirabil popor creştin. Iar Papa Francisc a reaşezat România, ca imagine de bine, pe harta lumii. Şi, pentru cine are minte clară, a mai lăsat să se înţeleagă că, din România, va începe renaşterea Europei. Grazie, Papa! Mulţumesc bunului Dumnezeu că, în această viaţă câtă îmi mai este de petrecut, mi-a dăruit mirabilul privilegiu de a fi fost martor, fie şi la televizor, a două istorice prezenţe ale Urmaşilor Sfântului Petru, întru predică, pe pământul sacru al Grădinii Maicii Domnului.