GEORGE COANDĂ

Coronavirusul ăsta care a năvălit cu iuţeala fulgerului (nuclear) peste fiinţele cu raţiune ale planetei Pământ, încât mintea, însă nu cea de pe urmă, te duce, vrând-nevrând, la scenariul unui război bacteoriologic premeditat (ocult sau nu, dar, vorba cronicarului, te „sparie gândul”), care, atunci când va fi să ia sfârşit, chipul lumii geocivilizatoare, privindu-l, va fi altul, statele au fost obligate să decreteze starea de urgenţă pentru a se salva de molimă, armatele au mărşăluit pe străzi înarmate până-n dinţi, naţiunile şi-au ridicat, la vedere, drapelele, intonându-şi imnurile încrezătoare în biruinţa asupra fiarei nevăzute, iar organizaţiile globalizatoare (de pildă, UE) au lăsat naţiunile de izbelişte. Înseşi statele cu poftiri imperiale, „nuclee dure” sau „motoare” dictatorial decizionale la niveluri continentale ori planetare (China, Rusia, Statele Unite, Franţa, Germania, Marea Britanie, ca să amintesc câteva paradigmatic) nu au avut generoase porniri de solidaritate globalistă, spaima a fost atât de cumplită, încât şi-au sigilat fruntariile, şi pe pământ, şi în cer, şi pe ape, într-un egonaţionalism deloc blamabil. Unele au construit chiar zăgazuri, la propriu. Aşadar, păzirea propriului stat, a fiinţei naţiunii este mai presus de orice falsă uniune continentală sau imperiu globalizator. Astfel, formidabila lecţie/învăţătură a coronavirusului, a invaziei (era să zic galbenă, chinezească adică, prezisă de multă vreme, care, economic este în neoprită expansiune de altminteri, Beijingul ieşind primul învingător din această pandemie, câştigând şi bătălia reanimării economice) este asta, de ţinut minte în adâncul înţelesului ei: statul-naţiune nu este nici măcar în moarte clinică, s-a demonstrat fără putinţă de tăgadă, că este viabil fiind raţiunea de a fi, istorică, în concertul geopolitic al Umanităţii. (va urma)