George Coandă

Ceva în neregulă, aş zice necurat, se întâmplă cu românii. Ca şi cum au ajuns să nu se mai suporte pe ei înşişi. Căci, sinuciderile şi crimele, nu trece o zi de la bunul Dumnezeu, să nu se petreacă. Popor blând, cu frica Celui de Sus, cu respect faţă de viaţa aproapelui, iubind viaţa paşnică, nefiind, deci, războinic, de la o vreme încoace, ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, românul parcă ar vrea, cu de la sine vrere, să dispară de pe planetă. Sinuciderile din diferite pricine şi crimele aşijderea, au devenit „o chestiune la ordinea zilei”, ca şi cum n-ar fi de ajuns că ne împuţinăm catastrofal.

Nu mă încumet să formuleu o diagnoză. Nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, nici neurolog sau specialist în criminalistică. Dar, totuşi, cred că ceva se produce în psihicul românilor. Nu generalizez, dar mă întreb cu îndreptăţită îngrijorare de ce s-au înmulţit, cu tendinţă de creştere alarmantă, cazurile de suicid şi de sinucidere. Excluzând cazurile de boală psihică, îmi dau de gândit, pe drept cuvânt, cazurile de români normali, cu o viaţă normală şi respectaţi de comunitate care, pe neaşteptate, fie îşi iau propria viaţă, fie iau viaţa altora.

Nu cumva gravele, dramaticele derapări ale societăţii româneşti postdecembrieste, capitaliste, de  junglă mafiotizată, sunt de vină? Ar fi unul dintre răspunsuri. Ele au creat deja un climat pasiv-social de disperare, de neîncredere, de lipsă de perspectivă că mâine va fi mai bine. Îţi iei viaţa fiindcă nu ai nicio şansă de supravieţuire - nu mai ai loc de muncă şi nu mai ai nici o şansă de a găsi vreunul -, şi iei viaţa altora pentru a le lua avutul cât să supraviţuieşti de azi pe mâine, pentru că societatea românească, în care de 33 de ani îţi duci traiul, nu-ţi oferă nimic altceva decât ceea ce am spus mai înainte, disperare, frustrare anxioasă, alienarea individului care, în unele cazuri, poate duce la alienarea mintală.

De bună seamă, nu ne vom mai putea întoarce la „codul eticii şi echutăţii socialiste” – era o falsă viziune psiho-politică-, dar guvernanţa societăţii româneşti este incapabilă să gândească o „pedagogie a bunăstării şi speranţei”? Încă nu au vreo soluţie la îndemână...