GEORGE COANDĂ

Deunezi, mânat de unele treburi în partea de miazănoapte a României, am străbătut țara de-a lungul ei, de la București la Cluj-Napoca, de nevoie, pe calea ferată. Cu trenul - și-mi place grozav călătoria cu trenul – nu mai mersesem de multă vreme. Așadar, am urcat într-un interregio, cum i se spune acum rapidului sau acceleratului, că e cam greu să-ți dai seama ce rang are acest tren de persoane, și dezamăgirea m-a cuprins irepresibil chiar din clipa în care am pus piciorul în Gara de Nord, gara centrală, nu-i așa?, a unei țări membră a UE. Imaginea care-ți sare în ochi e aia a unei gări din „lumea a treia”. Adică de părăsire. Iar garniturile care trăgeau la peron pentru plecare, ori soseau din diferite colțuri ale patriei arătau a jerpelitură, aproape nevenindu-ți a urca în vagoane. N-am avut încotro și am urcat într-un neospitalier vagon de clasa I și am pornit la un drum lung, prin câmpii, văi și munți. A, era cât pe-aci să uit. ( Trenul ăsta interregio - accelerat, rapid sau orișice o fi fost -, care avea de străbătut peste 500 de km, cap de linie fiind Baia- Mare, nu a avut la plecare decât trei vagoane, iar de la Brașov au mai rămas doar două. Și călători au fost cu îndestulare. Curios, cum sunt ca jurnalist, l-am întrebat pe „nașu” de ce… două vagoane. Dom´le, mi-a răspuns, ce să-i faci, ne „golesc” transportatorii rutieri, ce vreți, și se eliberează aiurea, în vrac, licențe de transport. Și, pe urmă, nu s-a mai investit în parcul de locomotive și vagoane. Iar infrastructura e pe dric. De altminteri, pe tot acest drum de fier mi-a fost dat să văd gări mohorâte și de-o parte și de cealaltă, așezări umane, și orașe și sate, arătând chipul prăbușirii în dezastru. Și cel mai mult m-au intristat frumoasele gări de odinioară ale Brașovului și Clujului. Priveam uluit și mâhnit și tot acest peisaj halucinant încă mă urmărește, ca un coșmar, neliniștindu-mă. Cauzele se știu. Și? Guvernanții nu fac nimic. Dar, de fapt, și ce fac, și ce vor face? Nimic. Până și calea ferată este trădată. Iar, cândva, România feroviară a fost o mândrie a Europei. Aceste imagini și gânduri m-au stăpânit tot drumul. Și după… zece ore am ajuns la capătul călătoriei mele: Cluj-Napoca. Cu sufletul trist și obosit.