În iconomia dumnezeiască, nimic nu este întâmplător, în sensul de a fi fără sens, ci totul vizează mântuirea oamenilor în general şi a fiecăruia, în chip special. Întâlnirea Mântuitorului Hristos de către femeia samarineancă la fântâna lui Iacov este unul dintre momentele care susţin acest fapt. Fântâna este Botezul, Taina intrării în Împărăţia lui Dumnezeu. Apa Botezului, a naşterii celei din Duh, devine pentru creştini apă vie prin aceea că îi redeschide inima şi mintea spre a-L cunoaşte pe Dumnezeu, spre a înţelege voia Lui şi a o împlini. Dialogul cu femeia samarineancă arată că deşi oamenii pot prilejui cunoaşterea lui Dumnezeu, tot dinspre Dumnezeu vine adevăratul ajutor. Dar ceea ce este cel mai important în acest dialog este soluţia pe care Mântuitorul o oferă oamenilor cu privire la cinstirea adusă lui Dumnezeu, cinstire care covârşeşte limitele de timp şi de spaţiu, pentru că nu ele sunt adevărata esenţă a închinării, arătând ca element fundamental elementele care îl leagă pe om de Dumnezeu: duhul şi adevărul. Dacă femeia era până atunci convinsă că în relaţia cu Dumnezeu contează locul şi timpul contează, Mântuitorul o convinge – prin confirmarea a ceea ce doar intuia, anume că El este Mesia (intuiţie pe care numai doi dintre ucenici au mai mărturisit-o) – că nici timpul, nici locul nu sunt importante, pentru că închinarea trebuie să transceandă materialului şi limitărilor. Asemenea ei, creştinii de azi înţeleg că rugăciunea nu trebuie legată atât de timp şi de spaţiu, cât de trăirea în profunzimi a rugăciunii. Aici, închinarea începe cu intrarea în cămara proprie, cu închiderea uşilor dinspre exterior, cu renunţarea la ceea ce leagă de contextul material al lumii.

Pr. Marian Dobrescu, Parohia Pucioasa II