GEORGE COANDĂ

… care nu-mi dă pace, dar care nu ştiu dacă va fi vreodată să devină realitate, este aia de a-mi vedea patria fericită şi întregită pe bruma de timp care mi-a mai rămas din această viaţă. La anul, pe vremea asta, voi împlini o vârstă când, întors cu privirea la Dumnezeu, îmi voi face bilanţul unei existenţe petrecute, trei sferturi, în al douăzecelea secol şi ani buni la începutul celui în curs.

S-ar putea spune că, deja, am atins o vârstă matusalemică, de-a lungul căreia am trăit împrejurări, prilejuri, experienţe, victorii şi înfrângeri, speranţe împlinite, dar şi pierdute, adică am trăit o viaţă de om. Dar niciodată n-am dorit şi nici nu-mi doresc – acum ar fi prea târziu şi nu mi-ar folosi la nimic – să fiu VIP. Mai ales că în zilele noastre această postură a fost manelizată, demonetizată la modul de tavernă de mahala şi bordel. Da, am trăit/trăiesc doar atât, o viaţă de om. Şi cu toate astea am o dorinţă sau, cum ar spune Martin Luther King, am un vis. Vi l-am spus care. Şi încă mă încăpăţânez să nădăjduiesc să se înfăptuiască cât voi mai fi hălăduitor pe această planetă sau măcar cât vor mai fi să fie, purtându-mi dorinţa/visul copiii şi nepoţii mei. Însă ceva mă întristează constatând cu mâhnire că având o „clasă politică” lipsită de simţire autentic patriotică, oricât ar fi ea de reformată cu asaltul DNA şi de sentinţele Justiţiei, chiriaşii prezidenţiali, oricare ar fi ei, de la Cotroceni, nicidecum gândind la salvarea de la ruină a României, dorinţa mea/visul meu, care sunt şi ale poporului român, vor fi amânate pe mâine, poimâine, la anu’, sine die. Ba, dimpotrivă, a început să se insinueze teama că România însăşi ar putea să dispară. Vedeţi, de aceea sunt trist. Dar voi continua să am o dorinţă, şi care, într-un moment de miracol, cum au mai fost în istoria acestui neam de câteva ori, va fi să se împlinească şi să aducă fericirea şi Întregirea Patriei. Şi eu vor fi atunci, la rându-mi, fericit într-o stea.