GEORGE COANDĂ

La vârsta pe care am atins-o, aş zice matusalemică - aproape că nici nu-mi vine a crede că bunul Dumnezeu, în marea sa îngăduinţă, mi-a pus mâna pe cap dăruindu-mi acest privilegiu - ar trebui să trag pe dreapta, să-mi pap liniştit pensia şi să mă fac că nu văd ce se petrece în jurul meu, numărându-mi zilele până la odihna finală. Şi ca să nu-mi mai salte vertiginos tensiunea, băgându-mi inima în fibrilaţii. Dar tot bunul Dumnezeu m-a blagoslovit cu o fire neliniştită, cu febrilitate navigând în orizonturile Cunoaşterii şi, împins irepresibil de o curiozitate gazetărească, să iau seama la tot ce se petrece în jurul meu. Asta e, şi, cu toate că prietenii şi medicii mă îndeamnă s-o las mai moale, adică să mă transform în legumă, că orice zbucium mă poate costa – deh, chiar şi a sta pe cuptor şi a trage aghioase ori tutun te poate costa o moarte lentă şi uitarea – eu sunt de principiul, sănătos-nesănătos, că e mai preferabil să zbori în tării şi să nu stai pitit în iarbă. Românul are o vorbă cu tâlcul ei: cât eşti în treabă, toată lumea tentreabă, când nu mai eşti în treabă, nimeni nu te-ntreabă. Iar mie îmi face plăcere, mă ţine-n viaţă nu atât să fiu întrebat, cât eu să întreb lumea, adică s-o cercetez şi, cercetând-o, să învăţ şi s-o înţeleg, ceea ce fac şi acum, şi o voi face până la capătul drumului hărăzit de Dumnezeu. Şi să-mi înţeleg, mai ales, ţara asta în care trăiesc şi care acum se află la vremea unei cutremurate crucificări, sperând eu că încearcă să-şi regăsească sinea, să se redefinească reidentificânduse în orientul lumii. Şi să nu-mi pună la cunoştinţă şi la pix. Adică, luând atitudine şi punând degetul pe rănile care o macină, să bat obrazul unei „clase politice” hulpave şi colcăind de mancurţi, sicofanţi, sfertodocţi şi trădători. Ştiu că am de îndeplinit o DATORIE faţă de Neam şi Ţară. Până când mă voi pleca în taina eternităţii. Nu, n-am să trag pe dreapta!