MĂDĂLIN RĂDUCU

În rândurile care urmează vreau să scriu despre două momente care m-au emoţionat. Este vorba de retragerea din activitate a baschetbalistei Monika Boriga-Broşovszky, precum şi de medaliile de argint la Europene şi bronz la Mondiale obţinute de Maria Cioclea.

Ambele subiecte mi s-au părut tratate oarecum discret de o bună parte a presei. Vorbim aici de o stea în baschetul autohton care s-a retras, dar şi de un nume care deja promite multe, cu o carieră frumoasă la orizont. În momentele de criză financiară şi umană pe care le traversează campionatul naţional de baschet feminin, retragerea celei alintate „minunea blondă a baschetului românesc” lasă un gol imens în sufletele fanilor. Vorbim practic de cea mai titrată baschetbalistă autohtonă. Dacă îmi este permis, Monika înseamnă pentru baschetul feminin cam ce înseamnă Gică Hagi pentru fotbal. Cariera extremei cuprinde nu mai puţin de 24 de sezoane, deci aproape un sfert de veac.

Palmaresul Monikăi conţine şase titluri de campioană naţională (patru cu Arad, două cu Târgovişte), şase cupe (2006-2011), 270 de selecţii la naţională şi medalia de argint la Jocurile Francofone din Canada (2007). În istorie va rămâne permanent momentul mai 2013, când Aradul a câştigat titlul pe terenul Târgoviştei, deşi avea deficit de 18 puncte, iar la final căpitanul dădea startul fiestei. Monika a avut toate calităţile unui lider adevărat. Nu va sta departe de sportul care i-a oferit totul în viaţă, dovadă că se va ocupa de relaţia cu presa la clubul arădean. Chiar şi aşa, tind să cred că această poziţie va fi una temporară, deoarece bagajul de cunoştinţe acumulate de-a lungul anilor şi le va pune la un moment dat în slujba echipei, aşa cum a început deja la naţionala feminină.

Despre Maria Cioclea, nu se poate spune decât că a trecut rapid pragul de la statutul de tânără speranţă la certitudine. A demonstrat asta prin cele două medalii internaţionale. Acum ţine de oamenii cu putere de decizie cum vor avea grijă de această tânără campioană. În ultima vreme, avem o grămadă de exemple că şi la sporturile individuale se poate face performanţă. Maria nu este decât ultimul exemplu concret. Într-adevăr, au teamă de microfon şi cameră de filmat, nu aduc capitalul de imagine al unor echipe (de fotbal, baschet, volei), însă pentru ei rezultatele vorbesc de la sine. Sunt cel mai bun ambasador. Chiar şi aşa, nu trebuie uitat un lucru. Că sunt copiii Târgoviştei. Ştiu că cele două nu s-au cunoscut vreodată şi că practică sporturi total diferite. Dar mai ştiu că în scris ne sunt permise multe. Chiar şi o imagine de ansamblu. O fostă campioană îi predă ştafeta unei viitoare campioane.