ŞTEFAN KHALIL

Seria exclusivă „Jurnal de Dâmboviţa” dedicată prezentării lăcaşurilor de cult din Târgovişte, în special, dar şi din judeţul Dâmboviţa, continuă cu Mănăstirea Viforâta. Cunoscutul spaţiu monastic se află la 5 kilometri de Târgovişte, în partea de nord-vest a judeţului. Lăcaşul de cult a fost construit în vremea domnitorului Vladislav Vodă al VI-lea, zis şi Vlad Înecatul (1530-1532). A căzut pradă invaziei trupelor lui Gabriel Bathory, principe al Transilvaniei. Mănăstirea a fost refăcută de domnitorii Radu Mihnea (1611-1616) şi Matei Basarab (1632-1654), cel din urmă efectuând reparaţii ample, cauzate de nevoile bisericii pentru anumite modificări. Voievodul Matei Basarab a extins şi aşezământul, oferind deseori daruri pentru lăcaşul de cult, care, tot în acea perioadă, va deveni mănăstire de maici. Anii care au trecut peste ctitoria din Viforâta au adus inerente degradări ale ansamblului de construcţii, fapt asupra căruia s-a aplecat Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu (1688- 1714), pentru a reface biserica. Cererea venise chiar de la Maria Doamna, care se întristase la vederea mănăstirii ce începea să-şi piardă strălucirea, în acest fel cuplul voievodal înscriindu-se printre ctitorii mănăstirii. Ceva mai târziu, aici a început să funcţioneze o şcoală, la care învăţau copiii locuitorilor din zonă. Istoriceşte, acest lucru s-a aflat după ce s-a găsit o însemnare, din anul 1756, în care scria „numai la biserică întru sfânta mănăstire la Viforâta, am învăţat carte. Semnat, Toma Logofătul, fiul lui Vasile bărbierul”. Este bine să menţionăm că mănăstirea apare în unele documente ca „Vihorâta” sau „Viforăşti”. În anul 1802 a fost un cutremur puternic, iar biserica a suferit mari stricăciuni. La scurt timp, ctitoria a fost reparată de marele ban Grigorie Brâncoveanu, ultimul descendent direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Tot în sec. al XIXlea, dar în a doua jumătate a acestuia, pictura a fost refăcută. La începutul anilor 1900, biserica a fost reparată din banii Casei Bisericii, implicându-se Mitropolitul Primat al României, Konon Arămescu Donici (1912-1919). Ca o curiozitate, în această perioadă, mai exact în anul 1913, sub portretele banului Grigore Brâncoveanu şi al soţiei sale Safta, au fost descoperite chipurile vechilor ctitori. Cutremurul de la 10 noiembrie 1940 a căzut, însă, ca o lovitură foarte grea peste mănăstirea ascunsă printre dealurile Viforâtei. Clădirile aşezământului au fost refăcute abia în anul 1960, prin grija Preafericitului Părinte Justinian, Patriarhul României. Atunci a fost ridicată din temelie clopotniţa pe care o vedem şi astăzi.Tot în acea perioadă au fost construite şi chiliile, de o parte şi de alta, iar vechile spaţii de locuit ale maicilor au fost renovate. De asemenea, în acel an a fost instalată şi reţeaua de gaze, pentru încălzirea bisericii. Au fost instalaţi şi stâlpi pentru energie electrică şi apă curentă. Finalizarea lucrărilor a fost în octombrie 1962, aducând Mănăstirea Viforâta printre lăcaşurile de cult cu cele mai bune condiţii din România, ce cuprindea şi o „Casă Sanatorială”. Cutremurul din 1977 a provocat pagube însemnate Mănăstirii din Viforâta, dar, cu ajutorul Patriarhilor Justinian Marina (1960-1977), Justin Moisescu (1977-1986) şi Teoctist Arăpaşu (1986-2000), ctitoria a fost reabilitată şi a căpătat înfăţişarea pe care o vedem şi astăzi. În anul 1993, aşezământul devine Mănăstire de sine stătătoare, după care, în anul 2000, prin grija Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Nifon, Mănăstirea Viforâta a intrat în jurisdicţia Arhiepiscopiei Târgoviştei. Lucrările ample, începute prin grija Înaltpreasfinţiei Sale, au cuprins restaurarea Casei Brâncoveanu şi a celei mai mari părţi a chiliilor, precum şi trapeza mănăstirii, iar în prezent, se derulează un amplu proiect de reabilitare-consolidare a bisericii şi de reamenajare a muzeului mănăstirii.