GEORGE COANDĂ

Aud frecvent exprimată uimirea, în discuţii întâmplătoare, pe stradă, în piaţă, în alte locuri publice, sau sunt întrebat de oameni obişnuiţi, dar şi de intelectuali cu o inteligentă viziune asupra existenţei umane (uimiri şi întrebări care au o expresie colectivă): „dom’le nu mai înţelegem nimic din ce se petrece de 27 de ani în România, ce se întâmplă cu soarta noastră, încotro ne îndreptăm, plutim parcă într-o ceaţă, îţi vine să-ţi iei lumea-n cap!”.

E o disperare generalizată. Or: „dom’le, România mai există?”. Unii sunt încredinţaţi că nu mai există, că a rămas doar o umbră geografică pe harta Europei. Şi ce să le răspunzi? Nici eu nu ştiu. Nu-mi vine la îndemână vreo explicaţie plauzibilă. Şi mă cuprinde şi pe mine o neliniştitoare tristeţe. Cum ar pune verdictul un filosof: existenţială. Sau după Socrate: o greaţă existenţială. Cum s-a ajuns aici? În decembrie 89, asta e sigur, românii şi-au dorit, alungându- l pe Ceauşescu cu tot socialismul său, acela „multilateral dezvoltat”, să trăiască în spiritul unui slogan repetat obsesiv până azi, „ca afară” (închipuindu-şi în sfânta lor naivitate că pe acolo câinii umblă, de-adevăratelea, cu covrigii în coadă), şi pe urmă, pas cu pas, s-au trezit alungaţi din propria ţară de „capitalismul original” mioritic. Ăia de-au rămas pe loc repaus în „fascinanta” Românie trag targa pe uscat, împuşcă leul de azi pe mâine, nici măcar nu mai visează frumos, câţiva cleptocraţi (implicaţi în afaceri de trădătoare ale mult vânturatului în vorbe „interes naţional” şi-au tras un trai de nababi nebuni, dar cărora fiorosul DNA, chiar dacă-i vâră după gratii, le face scăpate averile, haida, de) îşi exhibează opulenţa obraznică, pe când în alea trei palate ale Puterii în stat (Parlament, Cotroceni şi Victoria) nici vorbă de vreun „proiect de ţară” pe bune gata să ne scoată din haznaua (îmi cer iertare pentru această exprimare neelegantă, dar nu m-am putut abţine) în care am fost aruncaţi conform unei… planificări dinainte de revoluţie, gândită şi executată cu mână românească. Atât am priceput şi eu. În rest nu ştiu ce să răspund la chestia aia dacă, dom’le, România mai există. Nici eu nu mai înţeleg nimic!