* Anamaria Vîrjoghe este o speranța a baschetului feminin românesc. După ce a evoluat pentru formația târgovișteană, Anamaria s-a transferat în Statele Unite, acolo unde evoluează de doi ani în Campionatul Universitar.

*„Cel mai frumos a fost când am câștigat campionatul, iar apoi am primit ofertă din America, în câteva luni s-au întâmplat două lucruri bune. Eu aveam 15 ani când am fost convocată prima oară la națională”, a spus Vîrjoghe.

*„ Cel mai greu moment a fost la 17 ani, am fost suspectă de sindrom WPW, care poate provoca moarte subită, este un sindrom cardiac și mi s-a spus că nu voi mai putea juca baschet, iar pentru mine a fost un șoc”, a transmis Larisa Toma.

COSMIN SAVA

Județul nostru a oferit de-a lungul timpului mulți sportivi valoroși, care au obținut rezultate frumoase și au obținut admirația iubitorilor de sport din această țară. În această categorie le putem include și pe Larisa Toma și Anamaria Vîrjoghe, foste colege în echipa de baschet feminin a Clubului Sportiv Municipal Târgoviște. Cele două au fost invitate la show-ul „Legende versus Speranțe”, care a fost transmis pe pagina de Facebook a Complexului Turistic de Natație Târgoviște.

Vîrjoghe:„Peste tot trebuie să muncești”

Anamaria Vîrjoghe este o speranța a baschetului feminin românesc. După ce a evoluat pentru formația târgovișteană, Anamaria s-a transferat în Statele Unite, acolo unde evoluează de doi ani în Campionatul Universitar. Jucătoarea de 20 de ani a vorbit despre începuturile carierei, problemele de sănătate care au încercat-o, experințele de sub tricolor dar și despre cum este văzut baschetul în America.

„Când am câștigat titlul național la U18 a fost cel mai frumos moment, pentru că mă gândeam că am muncit așa de mult și era ultimul meu an de juniorat. Nici nu știu cum am ajuns la baschet, domnul Tănase ne-a văzut, a remarcat că eram foarte înalte pentru vârsta noastră și ne-a întrebat dacă vrem să jucăm, iar părinții mei au fost de acord. E foarte diferit în Statele Unite, toată lumea pune accent pe pregătire, vrea să vadă baschet,  unde joc eu, în Divizia I, toată comunitatea vine și se uită la tine, în timp ce în România nu se pune așa mult accent, mai ales la fete. Eu am văzut cum e munca acolo, dar și aici, peste tot trebuie să muncești și să depui efort, dacă vrei să faci ceva, trebuie să muncești oriunde. Nu prea am avut momente grele, și mie la U15 mi s-a spus că am probleme la inimă și de la acel lot m-au trimis acasă pentru că le era frică. Eu mă bazam de la 15 ani pe faptul că știam că vreau să fac baschet, în fiecare an trebuie să fac investigații ca să fiu sigură că pot să joc la cel mai mare nivel, asta a fost cel mai greu, probabil că vor mai apărea momente dificile. Cel mai frumos a fost când am câștigat campionatul, iar apoi am primit ofertă din America, în câteva luni s-au întâmplat două lucruri bune. Eu aveam 15 ani când am fost convocată prima oară la națională, mă întrebam ce voi face, îmi era frică, mă gândeam că voi fi cea mai mică, pentru că era lotul U16. Eram foarte mândră, a însemnat mult pentru mine și familia mea, i-am făcut mândri, e cel mai important lucru pentru mine”, a transmis Anamaria.

Toma:„A fost grea despărțirea de baschet”

De partea cealaltă, Larisa Toma a ales să-și încheie cariera de jucătoare la vârsta de 44 de ani, după o serie impresionantă de rezultate obținute. Aceasta a transmis că anumite probleme de sănătate ar fi putut să-i blocheze cariera încă de la vârsta de 17 ani. Larisa își aduce aminte cu mare plăcere de titlurile câștigate, dar și de experiențele de la naționala României.

„Eu am câștigat primul meu titlu național la vârsta de 33 de ani. Nu contează dacă ești la juniori sau seniori,  este minunat sentimentul când ești campion național. Am încercat și atletism, nu mi-a plăcut, am vrut baschet de la început. Eu provin dintr-o familie de sportivi, tatăl este campion cu naționala caiac-canoe, e medaliat olimpic la Montreal, în 1976. Mi-am dorit să joc baschet pentru că îmi place sportul de echipă, iar baschetul mi se pare cel mai frumos sport, nu pot să descriu în cuvinte iubirea pe care o am pentru baschet. Am amintiri legate de Ana încă de când a adus-o domnul profesor Tănase la sala de baschet și a pus-o să arunce la coș, atunci le-am cunoscut pe ea și pe sora ei, i-am dat primele ghete de baschet și primul echipament al meu.  Cel mai greu moment a fost la 17 ani, am fost suspectă de sindrom WPW, care poate provoca moarte subită, este un sindrom cardiac și mi s-a spus că nu voi mai putea juca baschet, iar pentru mine a fost un șoc, poate multă lume  a acuzat-o pe mama în acel moment că este puțin nebună pentru că m-a lăsat să joc în continuare și am jucat pe propria semnătură, până când am fost declarată sănătoasă, după mii de investigații. Cel mai frumos a fost când am luat primul titlu de campioană națională, au fost frumoase și Francofonele din Canada, 2001, unde am luat medalie de argint, erau acolo Polonia, Lituania, iar din 12 țări am terminat pe locul 2. Un alt moment foarte greu a fost despărțirea de baschet ca și jucătoare. Am fost la 14 ani convocată prima oară, iar atunci te anunțau cu mai mult timp înainte, ca să formeze lotul, am fost foarte mândră. Tata voia să fac sport individual ca să ies în evidență, iar eu i-am spus că vreau să fac sport de echipă pentru că  mie îmi place să fiu cu lume multă, e total altceva, iar când am ajuns acolo și eram 20 de fete la U15. Acolo mi-am cunoscut și colega și prietena de-o viață, pe Monica Brosovszky-Boriga și o cunosc de mai mult timp decât îmi cunosc soțul. Am legat prietenii strânse la națională, nu vor fi niciodată date uitării”, a spus legenda baschetului târgoviștean.