Sfânta Evanghelie din Duminica a XIX-a după Rusalii este plină de învăţături duhovniceşti şi ne arată care este deosebirea între păgâni şi creştini, sau mai bine zis între omul păcătos şi omul care tinde spre sfinţenie. Mântuitorul Iisus Hristos ştia foarte bine că în Vechiul Testament, iubirea faţă de aproapele avea nişte limite clar înţelese şi de aceea vine cu o schimbare radicală a înţelesului acestei porunci, incluzând chiar şi pe vrăjmaşi în categoria aproapelui faţă de care avem datoria să ne purtăm cu dragoste şi înţelegere. Prin această nouă viziune, Mântuitorul îi depăşeşte pe toţi legiuitorii din istoria omenirii, nimeni dintre aceştia până atunci neînţelegând ce consecinţe pozitive pot decurge din acest tip de comportament moral şi social superior. Pentru a demonstra faptul că iubirea este atât de uşor de realizat în lumea în care trăim, Mântuitorul vine cu un îndemn practic zicând:„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea“ (Luca 6, 31). Este o chemare spre normalitate şi o provocare în acelaşi timp, care dacă o iei în seamă te pune în situaţia de a te gândi foarte bine atunci când eşti tentat să faci totul dintr-o rutină fără să analizezi urmările. Mântuitorul nu spune să faceţi ceea ce vă fac oamenii, ci zice precum voiţi să vă facă oamenii. Evident, nu cred că majoritatea oamenilor aşteaptă ca semenii lor sa le facă numai bine, să se poarte frumos cu ei, să-i respecte, să-i ajute, să-i împrumute, să-i ierte, sau să le acorde cinste şi atenţie. Mântuitorul ne îndeamnă de fapt, să avem în vedere numai săvârşirea binelui şi bineînţeles să nu răspundem răului cu rău. Deşi această iubire chiar şi faţă de vrăjmaşi este poruncită de Mântuitorul, totuşi mulţi oameni se întreabă cum putem noi să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, dacă foarte adesea uitam chiar şi pe cei care ne-au făcut mult bine? În schimb, ţinem minte multă vreme răul pe care ni l-a făcut cineva, cuvântul care ne-a jignit, sau fapta pătimaşă a celui care ne-a păgubit într-un fel. Din păcate, aceste forme de răutate sunt păstrate adânc şi îndelung în memoria noastră, astfel încât răutatea altora memorată în noi devine cu timpul răutate a noastră sau boală a sufletului nostru. Făcând referire la un astfel de comportament foarte cunoscut omului, Mântuitorul precizează că dacă iubim doar pe cei ce ne iubesc, ne asemănăm păgânilor sau păcătoşilor şi nu ne deosebim cu nimic de aceştia.Dacă împrumutăm pe cei care ne-au împrumutat, dacă facem bine numai celor care ne fac bine, atunci nu progresăm în viaţa duhovnicească, pentru că nu depăşim egoismul din noi, adică starea obişnuită a naturii umane păcătoase de a face un lucru decât gândind imediat la o recompensă eventual cel puţin egală cu valoarea faptei sale. Robit de mânie şi ură, omul este influenţat de duhurile răutăţii care se află în văzduh, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătorilor, împotriva stăpânilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh“ (Efeseni, 6, 12). A face bine este un lucru firesc, o virtute aşezată în sufletul omului încă de la începutul existenţei sale, astfel încât să fie ceva firesc, natural, fără a constitui un efort din partea noastră. Am ajuns însă în situaţia ca firescul să însemne altceva. Firea păcătoasă amestecă uneori valorile cu nonvalorile încât nu ni se mai pare firesc să iubim pe cei care ne urăsc şi să dorim binele chiar şi celor care ne urăsc. De aceea, Mântuitorul ne arată că omul bun se manifestă în mod constant ca fiind creat după chipul lui Dumnezeu şi tinde permanent spre asemănarea cu Acesta, făcând binele şi respingând orice formă de răutate. Bunătatea şi iubirea sunt stări profund umane şi definesc omul ca fiinţă superioară capabilă să împlinească voia Creatorului. Chiar dacă observăm adesea manifestări de răutate în jurul nostru, acestea nu sunt conforme cu chipul lui Dumnezeu din noi. Numai bunătatea şi iubirea plină de milostivire fac din noi fiii lui Dumnezeu şi trebuie să ne definească în relaţia cu semenii. Foarte adesea, ceea ce caracterizează iubirea umană este lipsa de constanţă şi mai ales selectivitatea şi uneori interesul. De aceea, spre sfârşitul Evangheliei, Mântuitorul ne adresează îndemnul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt“ (Luca 5, 35). Făcând aceasta, omul iese din sfera egoismului şi a nepăsării, devenind fiu al lui Dumnezeu prin har. Această calitatea de fii ai lui Dumnezeu după har, o dobândim prin Taina Botezului, iar aceasta înseamnă că, prin har, credinţă şi fapte bune, putem ajunge la asemănarea cu Dumnezeu Care este bun, milostiv şi sfânt. Evanghelia se încheie cu acest îndemn: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36).Mai precis, Mântuitorul ne învaţă că firea umană sănătoasă spiritual este firea curăţită de păcate şi sfinţită prin har, firea înălţată la asemănarea cu Dumnezeu după al Cărui chip am fost creaţi (cf.Facere 1, 26).Iubirea este astfel recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi universală.

Pr. Badea Marian, Parohia Viforâta