GEORGE COANDĂ

Cu toate că, nu o dată, am zis câte ceva pe tema zbuciumului fără ostoire al Budapestei şi al comparşilor săi politici maghiari din România, produs de dorul, de sorginte şovinist-fascistă, de reîngurgitare a Transilvaniei, in integrum, într-o iluzorie Ungarie Mare, uite că, face ce face – gura nu-i mai tace, însoţită şi de fapte rapace, de pildă, Orban Victor şi udemerista „coloană a cincea” şi de-aia nici eu nu pot sta cu arma la picior. Igen, ca istoric şi ziarist raţional şi nemânat de înflăcărări xenofobe, deci, fără să mă inflamez ca atâţia alţi analişti patriotarzi care-i combat pe politicieni maghiari cu argumente desuete, dar şi datorită jumătăţii mele de sânge din neamul arpadian, care-mi irigă existenţa, înţeleg mult mai obiectiv două situaţii fundamentale. Iată-le. 1) Să nu ne lăsăm amăgiţi de mult invocata „bună înţelegere româno-maghiară” la nivelul maselor populare, ca şi cum masele maghiare din România nu mai sunt animate de „frustrarea istorică” a pierderii de către Ungaria a Transilvaniei prin Unirea de la 1 Decembrie 1918 cu Patria Mamă şi prin validarea acestui ACT DE DREPTATE A ISTORIEI în textul Tratatului de pace de la Versailles (Trianon) din 4 iunie 1920. A fost o pierdere teritorială, de bună seamă justă, dar dureroasă pentru întreaga maghiarime la aproape o mie de ani de stăpânire, şi în acest sens trebuie înţeles sentimentul ei de „frustrare istorică” peste care îi este greu să treacă. 2) Existenţial, Ungaria de astăzi este un stat sărac în resurse naturale care să-i asigure supravieţuirea. Or, teritoriile pierdute (Slovacia, Croaţia şi mai ales Transilvania), readuse cu anasâna înlăuntrul „regatului Sfântului Ştefan/Istvan”, ei, bine, i-ar da un „spor de viaţă”. Şi această disperare existenţială o înţeleg. Numai că, după Primul Război Mondial, Ungaria a devenit un stat independent şi suveran în frontierele ei fireşti panonice, aşa cum, într-un moment de luciditate, în exilul său de la Milano, după înfrângerea revoluţiei maghiare de la 1848-1849, a desenat-o chiar Kossuth Lajos, un stat eliberat din acel monstruos lebensraum al Imperiului Habsburgilor. Însă, între disperările existenţiale ale Budapestei şi acţiunile sale neliniştitoare din Transilvania, speculând insidios şi slăbiciunile şi trădările „clasei politice” mioritice, există un criminal şi iraţional numitor comun: terorismul de stat şi politic, repet, de sorginte şovenist-fascist-horthystă A se vedea „scandalul” cimitirului internaţional militar de la Valea Uzului. Orice ar invoca/motive, in absurdo, Budapesta şi UDMR, dimpotrivă, se acuză încercând să tragă spuza pe interesul lor de un iredentism tribal. Nu contează, hai să nu se mai dea după corcoduşul Budapestei, în ce judeţ se află o bucată din cimitir sau pe ce parte a „liniei frontului” de pe Carpaţii Orientali, în Primul Război Mondial au căzut eroii români (chichirez avocă?esc şi pervers budapestan: „linia frontului” a coincis cu frontiera dintre România şi Imperiul Austro-Ungar. V-aţi prins, desigur, la subterfugiu). Aşa că gestul diversionist al unui comando maghiar, care a profanat mormintele ostaşilor români acoperindu-le cu saci de gunoi este un gest de sălbăticie primitivă, de neadmis într-o Europă civilizată. O iresponsabilă înjurătură azvârlită în obrazul României asemenea unei lături de gulaş otrăvit vărsată în capul românilor. Clar: eroii români îşi dorm somnul de veci în pământul sacru al României, indiferent că parcela unde sunt înhumaţi se află în aşa-zisul „ţinut secuiesc”. În atenţia Budapestei şi UDMR: şi acolo tot pământ românesc este, parte a Vatrei ancestrale eterne a românilor. Iar dreptul de proprietate al românilor asupra pământului lor din care au venit în această lume este imprescriptibil, deci inalienabil. Nu românii sunt naţionalişti extremişti! O dovadă că alţii sunt naţionalişti extremişti de extracţie şovin fascistă o avem deja în Valea Uzului. De aici încolo, oricât aş încerca să înţeleg omeneşte, şi ca istoric, „frustrarea” maghiarilor, refuză să înţeleg însă barbaria. Igen?