După aprecierea unanimă a cercetătorilor, Voievodul Constantin Brâncoveanu era descendent, după mama lui, doamna Stanca, din neamul Cantacuzinilor, cea care s-a îngrijit ca fiul său să înveţe carte. Educator i-a fost şi eruditul său unchi, stolnicul Constantin Cantacuzino, reprezentantul cel mai de seamă al culturii valahe de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Împodobit cu învăţătură din pruncie, Voievodul Constantin Brâncoveanu a îngrijit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare, cu înţelepciune şi multă bunătate, dăruite de Dumnezeu. Cronicarul mai evidenţiază un fapt real de altfel, că acesta nu a insuflat „spaimă supuşilor măriei-tale ca alţi stăpânitori, căci prin dragoste îi apropii şi le îndupleci sufletele supuşilor să se domolească şi să-ţi dea ascultare.”

Ieromonahul Hrisant Notara, ca arhimandrit al Sfântului mormânt, tipărind într-un singur volum două cărţi de limbă greacă, scria în prefaţă un cuvânt către „Prea strălucitul, prea piosul, prea înălţatul Domnitor şi principe al întregii Ungrovlahii, Domnul Ioan Constantin Basaraba Voevod… care singur conduce cu fericire destinele acestei rase, fiind dinspre tată din neamul prea glorioşilor Basarabi, iar dinspre mamă din acela al principilor Cantacuzini…”, ţinând să precizeze că „toată cheltuiala a dat-o cu mărinimie singur Constantin Brâncoveanu, floarea de lumină, ospătătorul graţiilor, căci spiritul şi opera avea nevoie de un astfel de bărbat, de o distinsă mână, avuţie din împrăştiata iubire a lui Christos.”

Tot Hrisant Notara îl caracteriza pe Brâncoveanu în stihurile de sub stema domnească din lucrarea Capitole îndemnătoare (1691): „cel mai mare dintre toţi principii, lumină strălucitoare până la marginile pământului.” Un portret moral al voievodului muntean este realizat de dr. Ioan Comnenul, în Mărturisirea credinţei ortodoxe editată la Snagov în anul 1699. „Muse frumos cântătoare, cântaţi pe divinul bărbat, cântaţi pe cel plin de graţii şi de înţelepciune, pe Constantin ce s-a arătat cel mai bun între domnitori, pe renumitul Brâncoveanu, pe Domnul Ungro-Vlahilor; blând, dulce, dar minte profundă şi dreaptă, editor pios a cuvintelor scripturei dumnezeeşti; stea înţeleaptă, văzută tuturor în lume, săvârşind lucruri demne de un suflet nobil; asupra acelor striviţi cumplit de sărăcie şi orfani, îngrijindu-se cu prevedere şi noaptea şi ziua; iubind pe cei luminaţi, înţelepţi şi ştiutori escelenţi şi plătindu-i foarte abundent cu daruri.

El este acel ce în adevăr au ridicat foarte multe temple divine frumoase, văzânduse din depărtare ornamentele lor strălucitoare. Ca un alt Zorobabel prea glorios sau Ptolemeu, sub care cu bucurie filosofează Dacia… Muse încununaţi apogeul virtuţilor lui Brâncoveanu depunându-i cununi aurite.” Personalitatea marelui voievod a fost descrisă şi de alţi contemporani. Cronicarul Radu Popescu consemna că voievodul „nici bunătate sufletească n-au arătat în viaţa şi domnia lui”.

Edmond Chisthull spune despre Brâncoveanu că „e un factor de bună rânduială şi disciplină în ţară, un învietor al arhitecturii şi îndemnător al învăţăturii în Bucure şti şi în alte locuri ale principatului, în care a introdus două ori trei tipografii şi a publicat în ele unele cărţi de folos pentru învăţătura şi edificaţia bisericii greceşti. Are cam patruzeci şi şapte de ani şi zece copii, patru dintre ei băieţi, cel de al doilea, ªtefan, în vârstă de aproape paisprezece ani, bine instruit în latineşte şi greceşte. E de o fire afabilă, blândă şi curtenitor, generos, cu grijă de creşterea familiei sale şi mare sprijinitor al religiei; de aceea e darnic în cheltuieli pentru tipărirea şi scoaterea de cărţi, înălţarea de mânăstiri, împodobirea de biserici şi alte acte de pietate”, iar Anton Maria del Chiaro spunea că a fost „unul din cei mai buni domni ce au avut Valahia.”

Radu Greceanu scria despre Constantin Brâncoveanu: „…iar acest domn în toate a avut noroc, bogat, frumos la chip, la stat, vorba lui frumoasă, cu minte mare, rude multe, fiii, feate din destul, gineri, nurori aşijderea, cinste mare şi în boieria lui, şi în domniiea lui cât au domnit nici o lipsă nu va fi avut.”

Cronicarii contemporani l-au descris pe Constantin Brâncoveanu ca un domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştină. Credinţa i-a călăuzit întreaga viaţă şi i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al morţii. Cercetătorii istorici consideră că Brâncoveanu apare într-o întreită înfăţişare istorică: mare feudal, cu un dezvoltat spirit gospodăresc şi de ordine, om politic şi diplomat, care a trebuit să facă faţă atât cerinţelor expansioniste ale Imperiului Habsburgic şi capriciilor şi cererilor nesfârşite ale Porţii, cât şi nemulţumirilor marilor boieri care îl duşmăneau, şi om al Renaş- terii, a cărui operă culturală şi artistică a contribuit la afirmarea Ţării Româneşti, menţinând curtea domnească în aureola unui fast bizantin cât mai rafinat. Pr. dr. Mihai Iulian Stan, director Seminarul Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur” Târgovişte