GEORGE COANDĂ

România, haideţi să privim acest adevăr tragic în faţă, nu-şi mai aparţine. Este mai mult a altora, de pe aiurea, decât a românilor înşişi. De treizeci de ani, de după însângeratul decembrie ’89, pe un malefic joc geopolitic/geoeconomic, România se pierde pe sine însăşi. Şi nu că şi-ar dori-o, dar este somată să o facă, mai ales de peste un deceniu încoace, de când a fost „încorporată” în UE, o parte însemnată din suveranitatea-i fiind gestionată, nu şi în profitul său, de staff-ul european al globalizării de la Bruxelles. Înlăuntru-i, România se înstrăinează prin deşertificarea umană (migraţia alarmant de uriaşă a locuitorilor săi spre alte zări, căutându-şi fericirea sub un alt soare decât cel de sub Carpaţi, prăbuşirea dramatică a ratei natalităţii şi ea… insidios dirijată spre „infernalitate” de ocultele mondialiste) şi prin „teleportarea” ei peste fruntariile-i care deja sunt doar nişte linii pe hartă. Milioanele de mioritici fugiţi de nevoie de acasă au făcut să apară „patria diasporeană”: România italică (un fel de „ritornare a Roma”, adică la obârşie, dacă e s-o dăm pe glumă), şi România hispanică (doar „strămo şul” Traian de acolo se trage), şi România franceză (păi nu e Franţa sora noastră mai mare?), o Românie germană (că,ja, în vaterland este sorgintea regalităţii româneşti de… Hohenzollern-Sigmaringen), şi România englezească (frumoasa şi glorioasa regină Maria, de „perfidul Albion” le-a fost dăruită românilor). Şi ar mai fi câteva Românii. Şi uite aşa – ca să dau satisfacţietraco-getodacologilor – se reîntorc românii pe urmele străbunilor antici care au populat Europa de la Cabo da Roca până în Scandinavia. Aşa că de ce am boci precum babele isterizate? Bref: românii se reîntorc în patria cea mare, Europa, pe care cu mii de ani în urmă, of course, stră-stră-străbunicii şi străbunicele lor au… europenizat-o. Şi totuşi, această… repopulare a „bătrânului continent” din zilele noastre este tragică.Vedeţi, oriunde s-ar afla risipiţi prin lume (ah, da, era să uit, există şi o Românie australiano-neozeelandeză) românii sunt arşi de dorul de acasă, deci, de dorul de „patria cea mică”, aia rotundă precum „soarele de Sarmizegetusa”, chiar dacă unii au uitat drumul reîntoarcerii. Pentru ei, din păcate, ubi bene, ibi patria. Dar cine este de vină, şi pentru „fuga de acasă”, şi pentru uitarea soarelui de la Sarmizegetusa, şi pentru Româniile înstrăinate? Răspunsul îl ştim cu toţii: trădătorii imancurtizaţi care, veninos şerpeşte, mişună în fanariotizata/mafiotizata, deci patologizata lume politică a patriei disperate (căci de clasă politică „nu avem parte”). Şi ce ar fi de făcut? Şi cum, ca să ne recâştigăm patria pierdută? „Patriae solum omnibus carum est” („Pământul patriei e scump tuturor”) din „Catilinarele” lui Cicero. Şi de bună seamă, aşa ar fi firesc să fie. Fără patrie, eşti nefiinţă. Ce-ar fi de făcut şi cum? Nu ştiu. Acum. Dar, pentru viitor, întru România eternă, locuită /vieţuită de români nu m-a părăsit niciodată Speranţa: trezeştete, Gheorghe, trezeşte-te, Ioane!