Orice ar spune unii, și fac vorbire despre „patrioţii de serviciu”, sau mai exact, de „optimiştii păguboşi”, sentimentul public covârşitor este că (şi  sondajele o spun fără nici o îndoială) „ţara merge într-o direcţie greşită” şi că „războiul româno-român” pare a nu se mai sfârşi. Nu mai suntem „uniţi în cuget şi simţiri”, ca în acele ore astrale ale românităţii de la 1859 (prima unire a principatelor Valahiei Major/Ţara Românească şi Valahiei Minor/Moldova), şi de la 1877 (dobândirea Independenţei de stat), şi de la 1 decembrie 1918 (desăvârşirea Marii Uniri).

Și nu pentru că românii nu ar mai fi în stare, nu, ci, pentru că aşa-zisa „clasă politică” nu şi-a dorit, şi nici nu-şi doreşte, ca să fim, ca naţiune, pe bună pace socială şi, astfel, într-un efort comun, să săvârşim un ACT ISTORIC asemănător celui de acum 103 ani, luând seama că o mare bucată de pământ  se află încă înstrăinată – o Românie dincole de România -, şi că, existenţial, poporul a devenit o populaţie în marea ei majoritate adusă la sapă de lemn şi la o halucinantă dezbinare morală şi politică.

Şi ar fi de neînţeles, dacă n-ar fi tragic, cum, la 32 de ani de la sângeroasa schimbare de destin naţional din decembrie 1989, cei pe care i-am cocoţat în vârful Puterii în stat (parlamentari, preşedinţii republicii, guvernele) cu votul nostru, democratic, nu-i aşa, și-au bătut cu sălbăticie joc de acest vot, văzându-şi de propria lor bunăstare sfidătoare, şi răspunzând cu penibilă obedienţă poftelor tâlhăreşti străine, fie de la Bruxelles, fie de la Washington, fie de la Berlin, şi nu numai. Globalizarea a lovit România până-n viscere şi românii nu mai cred că, vreodată, va mai fi pe harta politică a lumii România Mare.

Chiar dacă văd cum, de Ziua Naţională a patriei, armata ţării defilează mărit, pe sub şi deasupra Arcului de Triumf care a fost ridicat întru cinstirea jertfei eroice, a neamului românesc din Primul Război Mondial, vărsându-şi din belşug sângele pentru făurirea României Mari, din păcate, din ce în ce mai puţin românii ştiu ce simbolizează, iar cei mai mulţi îl privesc ca un monument. Atât. E trist.

Şi, totuşi, dincolo de tristeţe, există Speranţă. În numele acestei Speranţe, la Ziua Naţională a României îi îndemn pe cititorii noştri, şi aşa bine să facă toţi românii, să-şi ridice sus frunţile şi să creadă într-un viitor mai bun al României eterne. Căci dacă speranţă nu e, nimic nu e. Doar suntem trăitori în Grădina Maicii Domnului.

(N.B. Este de-a dreptul de neînţeles de ce Klaus Werner Iohannis s-a dat pierdut de la şedinţa solemnă a Parlamentului României dedicată Zilei Naţionale a patriei. Ce este de concluzionat? Că, pare-se, nu dă doi bani pe ziua asta, şi ca atare, pe istoria poporului român pe care-l păstoreşte de şapte ani).