...oricât şi-ar dori cu ardoare românii. Şi cum totul se destramă, iar străinii fac afaceri extrem de profitabile pe spatele si suferinţele românilor, dar în buzunarele lor nu rămâne nimic, ei sunt din ce în ce mai - nu dezamăgiţi - cuprinşi şi de lehamite şi de deznădejde.

Nu o dată am făcut vorbire despre inexistenţa unui fezabil „proiect de ţară”,  - ah, da, falnicii noştri politicieni carpatini promit în gura mare, cu ocazia fiecărei campanii electorale, că, nu-i aşa, nu li se scrânteşte limba de cât bla-blauri emit în aurul patriei, că au ei în vedere nişte proiecte mirobolante care vor duce România pe cele mai înalte culmi ale progresului şi fericirii, dar habar n-au cum să le dea viaţă pentru că nu-i interesează să le înfăptuiască de-adevăratelea! - , ca atare ce aşteptări să mai aibă românii care, chiar de mai ies la protest în faţa Palatului Victoria, nimeni nu-i aude?

Aici suntem. Parlamentarii, in corpore, votează măriri de salarii la ministere, pe la consiliile judeţene şi locale, Curtea Constituţională a bătut în cuie de aur „pensiile nesimţite”, partidele din coaliţia de guvernare au uitat cu desăvârşire că au promis să le taie, şi uite-aşa naţiunea română, amăreştenii majoritari, repet, cuprinşi de lehamite şi de o imensă dezamăgire, ăi de mai sunt apţi de muncă, preferă să dea dosul, să pustiască ţara, şi să-şi caute supravieţuirea decentă în amăgitorul Occident, unde, hai să fim sinceri, nu toţi câinii umblă cu covrigi în coadă.

Şi cum mai avem şi un nenorocit în pragul casei, cu atât mai mult românii o iau la sănătoasa. Şi ce ar fi de făcut? Întrebarea asta, obsesiv, am mai pus-o. Dacă cineva, mai ales din „clasa politică”, îmi poate da un răspuns inteligent şi coerent, stau pe recepţie. Mi-e teamă că degeaba.