„Ce mult l-am iubit! Era un autodidact. Era făcut pentru literatură. Locuia la un etaj patru, într-o garsonieră din Micro VI. Toată camera era plină de cărţi. Ploua pe ele! Blocul nu avea izolaţie deasupra! Ca să le mai ferească de apă, le băga în şifonier! Lângă haine. Avea mult mai multe cărţi decât haine. De fapt, nu prea avea haine. Se „îmbrăca” doar cu cărţi. Cărţi scoase prin muncă, muncă mai ales nocturnă.

Umbla cu cărţi româneşti pe la Chişinău, Cernăuţi şi Banatul Sârbesc. Era un fel de Badea Cârţan. Sub egida Editurii Macarie a scos zeci de cărţi. Şi eu am debutat datorită lui, cu volumul «Cupola de Veac», enciclopedie de poezii dedicată marelui poet naţional Mihai Eminescu. Trăia cu cărţile, se învelea cu ele! Era sărac, dar ducea cărţi în toate zonele române şti de dincolo de graniţe!

Originar era din Gura Văii (Gura Bărbuleţului), unde avea o căsuţă cu o singură cameră. Ţinea mult la ea. Se îmbrăca neglijent. Nu ţinea la aspectul lui. Ţinea doar la cărţi. Când a scos primul «Almanah Eminescu» a trăit momentul său de împlinire. Urma să scoată şi al doilea volum. A rămas doar primul! Mihail Vlad era un ţăran de sub Leaota. Aparent. Sub straiele neglijente (locuia singur!) ascundea o inimă mare. Ştia tot ce înseamnă cultura dâmboviţeană.

Articolele sale din «Jurnal de Dâmboviţa» erau rodul unei munci asidue. Când văd astăzi că redacţia ziarului nu l-a uitat, şi-l găsesc în chenarul celor duşi în lumea celor drepţi, mă bucur. Merită! Aceasta este dovada clară a faptului că există în Dâmboviţa un ziar care nu-şi uită colaboratorii nici după ce ei au plecat! Mihail I. Vlad a fost un fan al culturii.

Scria în «Poezia cetăţii»: «Acelaşi răsărit de soare,/ Distanţa dintre noi să o micşoare.” Superb! Acum, când sfânta lui aşezare împlineşte 450 de ani de atestare documentară (Bărbuleţu – 1574), mă întreb: Ce oare ar fi scris Mihail I. Vlad despre comuna sa?”

Vasile Neagu