GEORGE COANDĂ

Speriat de nu ştiu ce stafii ale trecutului recent al poporului român, domnului premier Dacian Cioloş i-a venit aşa, deodată, ideea care ţine, cred eu, de faimosul proces de reformare a „clasei politice” să-şi pună miniştrii să dea cu subsemnatul şi pe cuvânt de onoare că, printre altele, n-au fost comunişti.

Asta mi-a adus aminte de zgomotoasa „condamnare a comunismului”, emisă de fostul preşedinte al Republicii, dumnealui Traian Băsescu, sub cupola Parlamentului, fără să se fi uitat în propria biografie. Sau, şmecher cum îi este firea, ştia că acea condamnare este aiureală, că de fapt aruncă anatema pe ceva ce nu se făurise nicăieri pe Terra, nici măcar în URSS. Aşa că, privind astfel lucrurile, a avut conştiinţa nebântuită de niciun spasm de remuşcare. Istoria deja a început să facă necesarele analize şi să tragă primele concluzii. Firave încă, dar care – pentru cei cu mintea limpede şi nebântuită de sindromul oportunismului – sunt clarificatoare. Comunismul este o utopie. Şi dacă este o utopie, aduce a vis care, la prima cântare a cocoşilor, dispare ca puful de păpădie. În România – ca să rămânem în ograda mioritică – societatea instaurată după alungarea de pe tron a regelui Mihai I de către I.V. Stalin, cu interesata blagoslovire (un geopolitic ok) a Marilor Puteri democratice occidentale, a mărşăluit cu două viteze: una bolşevic stalinistă (de la abdicare până în 1964) şi o alta socialist-ceauşistă, de voluntarism dictatorial (1964-1989), cu un debut de liberalizare supravegheată.

De fapt, se vorbea de „construcţia socialismului”, abia după aceea urmând a prinde viaţă „visul de aur al omenirii”/comunismul. Aşadar, în România nici vorbă de „orânduire comunistă”. Condiţiile pentru făurirea unei astfel de orânduiri – cum se spunea – nu „erau coapte”. Cum nimeni pe planetă nu ajunsese în comunism, nici în România, deci se pune întrebarea firească ce l-a condamnat Traian Băsescu pe la începutul domniei sale cotroceniste care, nu o dată, a avut răbufniri bolşevice. Vă spun eu: o formă fără fond. A se condamna zelatorii bolşevizaţi este necesar a se face. În numele adevărului. Şi a eliberării istoriei noastre recente de fantasmele stalinismului criminal. A se condamna erorile ceauşismului, de asemenea, este o necesitate a cunoaşterii unui tip de societate care ne-a condiţionat destinul un sfert de veac. Se cere, însă, o analiză sine ira et studio. Fără patimă şi răfuială premeditată. Adevărul – există acest risc – va fi ascuns de răzbunarea oportunistă. A fi fost posesorul unui carnet roşu (fie membru de partid, fie membru utecist) nu înseamnă a fi fost un criminal bolşevic sau un turnător securist ori un obedient fără scrupule.

Ceea ce cere Dacian Cioloş miniştrilor săi, aşa cum a fost şi „condamnarea comunismului” în „Casa Poporului” aduce, fără niciun dubiu, a bolşevism sadea. Este un virus de care, în România, nu se scapă uşor. Este nevoie de o vaccinare masivă cu bună credinţă şi bun simţ. Trebuie să ne împăcăm cu noi înşine şi cu propriul nostru destin! Altminteri vom fi nişte handicapaţi ai istoriei.