(prima parte aici) 

Iată că și eu, vrând-nevrând, am luat-o pe drumul riscant al speculației geopolitice. O pornire, pentru un bătrân ziarist și istoric, irepresibilă. Privesc îngândurat și îngrijorat până la cutremurarea sufletului ecranul televizorului. Aș vrea să nu mai privesc. Nu pot, însă. România mea plânge. A fost cuprinsă și ea în nebunia acestui al treilea Război Mondial, de astă dată dată bacteriologic. Pe fondul unui vals celebru al lui Eugen Doga, de o melancolie sfâșietoare, apar imaginile unor orașe pustiite. Și bisericile sunt pustii, doar clopotele mai bat a rugă întru izbăvirea neamului. Titrare pe micul ecran: Durerea poporului român... De ce, Doamne? Îmi este din ce în ce mai greu să scriu. Pixul mi-l simt inutil. O teroare mă străbate visceral. Nu, nu vreau să mă las înfrânt! Rostesc o rugăciune, și pentru ai mei, și pentru prieteni, și pentru, da, durerea poporului român. Gânduri în zbor, obsedante: am 82 de ani și nu, nu vreau să mă las înfrânt... suntem într-un apocaliptic război mondial. Crimă împotriva umanității, este premeditată, și încă nu știm cine sunt criminalii. Încep să moară tinerii... Vremuri de restriște... Încerc să le alung. Se reîntorc și iar le alung ca pe niște duhuri rele. Există, totuși, speranța. Va fi viață, de bună seamă, și după acest război apocaliptic. Doamne, binecuvântează România!