GEORGE COANDĂ

Ierte-mi-se că, pentru o clipă, mă voi lăsa pradă unei nostalgii personale. Şi asta pentru că astăzi am un motiv special să trag o linie sub suma unor vârste agonisite între două milenii şi două secole. Nu dramatizez. N-ar folosi la nimic. Mă gândesc doar la atât de îndelungatul timp pe care l-am străbătut de dinainte de ultimul mare război al secolului XX şi până în zilele de acum.

L-am străbătut prin vremi fel de fel într-o ţară care şi-a căutat Sinea, sau a căutat mai degrabă să-şi împlinească Sinea, şi când a fost pe aproape să învingă, când a fost învinsă, iar generaţia mea a mărşăluit preţ de 80 de ani prin pustiuri asaltate de simunuri arzătoare şi prin jungle tenebroase, regale şi republicane capitaliste, comuniste, şi iar capitaliste, uneori, rar, dar a fost să fie, a apucat să tragă adânc în piept, pe fugă, aerul, e drept, condiţionat al libertăţii. Şi cu toate bârfele unor Casandre nebune cum că am fi o generaţie expirată, asta ar fi să însemne că şi ţara asta este expirată. Or, Istoria nu poate fi dată la întoarceri pe dos după cum îl duce mintea pe unul, altul dintre nişte politruci – d’ăştia au fost şi vor mai fi, indiferent de societăţi şi regimuri, altminteri ar fi prea frumos şi prea multă linişte senină în lume – care, prin jocul întâmplării, ajung să diriguiască/manipuleze soarta unor naţiuni, Istoria însă la un moment dat îşi ia misiunea în serios, aceea de supremul judecător, şi verdictul ei este aflarea Adevărului netrucat. Oricare ar fi el. Generaţia mea, judecată pe fond, şi-a făcut datoria, şi la 80 de ani de când prin vrerea lui Dumnezeu şi a Destinului a văzut lumina lumii, nu se uită înapoi cu mânie, ar fi zadarnic, totuşi cu melancolie priveşte în perspectiva Istoriei. Spun ceva banal. Oricare generaţie şi-a făcut datoria, mai mult sau mai puţin, mai rău sau mai bine, cu sacrificii, cu dureri, cu bucurii şi speranţe, uneori pierdute, însă întotdeauna, întru dăinuirea Fiinţei Româneşti şi a eternei Patrii. Căci nicio generaţie fără o Patrie, o Vatră sacră, cum este această Românie crucificată pe o Golgotă a Istoriei, nu-şi are raţiunea de a fi pe planeta Pământ şi în Univers. Din păcate, generaţia mea se pregăteşte de marea şi definitiva plecare dintr-o ţară tristă. Urmele ei vor rămâne neîndoielnic ca o mărturie că a fost. Fie şi în ruinele şi cenuşa României de ieri, în care demo(no)craţia capitalismului postdecembrist a izbit cu buldozerele năuce ale afacerismului asasin şi ale trădării de neam. Dar România va renaşte din propria cenuşă şi va exista etern! Şi înainte de a se pierde în umbra timpului şi în pulberea Universului, ultimul dintr-o generaţie răstignită pe o răscruce de milenii, în numele ei ridic mâna dinspre inimă în zarea umanităţii şi vă spun: nu ne iertaţi că am fost, iertaţi-ne că nu vom mai fi! Şi că infinitului Creator ne-am închinat la singurul nostru Altar: România.