ALINA MAVRODIN VASILIU

În aceste zile, când unii se vor grăbi să ne aducă aminte ce limbaj colorat avea câteodată politicianul și pamfletarul Corneliu Vadim Tudor, cred că se cuvine să-i cinstim memoria publicând câteva versuri memorabile din marea sa poezie. În felul acesta, se prea poate să găsim o scuză războinicului său limbaj la adresa unora și, în același timp, o explicație pentru perfidia pașnică a acestora!

O voce puternică a României, greu de oprit atunci când tuna și fulgera în dezbateri publice, s-a stins, spre durerea celor care o prețuiau și spre confortul celor care au scăpat de judecata-i aspră. Cu ultimele puteri, inima obosită a tribunului Corneliu Vadim Tudor și-a slobozit, la rându-i, luni seară, spre judecata divină, sufletul de copil rebel care-și învelise în tricolor visul său de patriot român, spre a-i ține cald idealului național numit România Mare.

Ne-a vizitat la redacție, în câteva rânduri, cu modestie și cu prietenie, bucuros să găsească în cetatea noastră istorică gazetari care nu se temeau să-l invite pe postul local de televiziune, într-o vreme când posturile centrale se fereau de politicianul Corneliu Vadim Tudor ca dracul de tămâie.

Astăzi, ofer acest colț de pagină pentru una dintre marile-i poezii, de o tulburătoare actualitate și tot atât de premonitorie pentru națiunea română pe cât a fost pentru el însuși poezia sa de adio, „Ultima cafea”. Dumnezeu să-i ierte păcatele omenești și să-i odihnească sufletul în pacea sa eternă.

„MAREA UMILINȚĂ

Ferice, dar, de voi, prieteni morți

Că nu vedeți cum ni se sparge țara

Cum lupii trag cămașa ei la sorți

Și-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem

Niște nemernici iar ne-au stins lumina

Pe cine să înjur sau să blestem

Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Și gazele, ca mîine, s-or opri

Pe urmă vom bea apă ruginie

Trăim calvarul ăsta zi de zi

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toți se ascund

Ești prizonierul neamurilor proaste

La Primărie? Ești prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanță nu te bagă-n seamă

Nici nu exiști, tu, cetățean de rind

Țesutul societății se destramă

Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai știi ce-i aia "trai decent"

În beznă stai, te speli cu apă rece

Mai cald e-afară ca-n apartament

Exterminați sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist și gînditor

Nu mai fumez, dar viciul tot mă mușcă

Regret profund că sînt doar scriitor

Aș da stiloul astăzi pe o pușcă.

Aprind o lumînare și mă văd

În casa scundă, a copilăriei

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd

Dar îngeri zdraveni țineau piept urgiei.

Însă atunci era după război

Rănită era țara, și datoare –

Acum, ea este pradă la strigoi

Și sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele și apa

Pe mîna unor mercenari străini

Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa

Scot bani din piatră seacă și din spini.

Nu ne putem gospodări în viață?

Ajuns-am un popor de retardați?

Atunci e clar: scuipați-ne în față!

Ne place să fim viermi? Să fim călcați!

Umilitoare e această stare

Să nu mai ai nimic în țara ta

Să vezi cum ultima redută moare

Și să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecați

În altă lume, unde e lumină

Acolo sînteți, toți, surori și frați

Și beți nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer

Eu văd în asta, poate, o răsplată

El v-a ferit de acest timp mizer

Cînd țara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni și n-are bani

Nici de mîncare, sau medicamente

În timp ce politrucii talibani

Fac și desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav și general

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate

Mai bine-n groapă decît la canal

Și cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de lașitate!

Regretaților mei amici Eugen Barbu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuș Neagu, Gh. Eminescu, Ion Voicu, Aristide Buhoiu, Mircea Mușat, Mihai Ungheanu, Raoul Șorban, Sergiu Nicolaescu, Anca Petrescu, Ștefan Iordache, Antonie Plămădeală, Constantin Galeriu”.

Corneliu Vadim Tudor

www.alinamavrodin.ro