Duminica Izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză iniţiază un nou parcurs duhovnicesc în viaţa creştină, care conduce la unirea cu Hristos prilejuită de postul Sfintelor Paşti şi mai ales de Taina Sfintei Împărtăşanii.

Popasul spiritual generat de învăţătura evanghelică expusă de Sfântul evanghelist Matei în capitolul 6, versetele 14 până la 21, reprezintă un moment de cercetare a trecutului şi conştientizare a sensului vieţii. Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă să înţelegem rolul postului şi a iertării în viaţa noastră pentru a dobândi comoara cea veşnică a împărăţiei cereşti. „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie...”.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai reprezintă istoria fiecărui om, care în viaţă trece prin realitatea tipologică a lui Adam pentru a ajunge la starea desăvârşită a Noului Adam Iisus Hristos. Omul, reprezentat universal de Adam, a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ca fiinţă comunitară care îşi găseşte sensul prin relaţia şi conlucrarea cu divinitatea şi cu semenii, trăind în har deplinătatea existenţei. Astfel, Adam avea îndreptată întreaga fiinţă spre cele inteligibile, cu care se hrănea, stătea în strânsă armonie atât cu Ziditorul, cât şi cu natura înconjurătoare. 

Comunitatea morală a Raiului este susţinută de faptul că întreaga creaţie prin om se îndrepta în mod firesc către scopul pentru care a fost făcută, preamărind bunătatea Creatorului, de care mintea omului era legată prin har. Raţiunea firii umane şi scopul pentru care a fost creată, adică preamărirea Lui Dumnezeu, îi conferă un statut special, de aceea nu se cuvenea ca omul să locuiască în afara unei ambianţe lipsită de desfătare, în care să nu se bucure de frumuseţea celor create. Aşa cum arată Sfânta Scriptură: „ Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo în Eden pe om…iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului… şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească…”( Facere 2; 8, 9, 14). Păzirea şi lucrarea Raiului înseamnă ridicarea omului la Dumnezeu, contemplând pururi strălucirea Lui, prin care se stabilea în mişcarea vieţii eterne, atât omul, cât şi creaţia, pentru că aşa cum ne învaţă Nichita Stitahul: „Dumnezeu a creat omul îndoit, văzut şi nevăzut, l-a pus în Raiul văzut, pentru că el, Raiul, era înconjurat de un aer subţire, temperat şi preacurat, bogat…plin de lumină… pe celălalt Rai, l-a sădit în lumea gândită cu mintea şi nevăzută, aflându-se şi fiind aşezat în mijlocul omului ca o lume mare în cea mică…”. 

Meditând la viaţa noastră înţelegem că, în contextul creaţiei, omul este o fiinţă liberă care are puterea de a se supune sau nu voinţei lui Dumnezeu. Nelucrarea şi nepăsarea faţă de păstrarea binelui, înstrăinarea şi neglijenţa faţă de poruncile lui Dumnezeu, înseamnă de fapt a păcătui, a face răul, pentru că răul nu este decât o lipsă a binelui.

Cine va cugeta la învăţătura creştină despre istoria tipologică a lui Adam va înţelege importanţa Postului sfintelor Paşti, se va împăca cu aproapele său, se va ruga mai mult, va înţelege importanţa pocăinţei şi va primi cu mare evlavie Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, adică Sfânta Împărtăşanie.

Postul creştin este o practică religioasă care implică abţinerea totală sau parţială de la unele alimente care provin de la animale, de la unele băuturi, dar şi de la gândurile şi faptele rele, pe un timp mai îndelungat sau mai scurt, după cum a hotărât Biserica. Deci, postul este o poruncă Bisericească.

Postul, ca disciplină a voinţei şi întărire a minţii, reprezintă de fapt forţa care concentrează omul către unirea cu Hristos, cu Dumnezeu iar ca semn al acestei uniri stă întreaga transformare pe care creştinul o trăieşte ca tensiune spre eliberarea de păcate şi de slăbiciunile firii umane supusă păcatului. Postul şi rugăciunea reprezintă armele biruinţei asupra răului, prin care poftele trupeşti sunt acomodate cu cele sufleteşti, pentru a optimiza fiinţa umană unirii cu Hristos prin Sfintele Taine. Deşi nu are un scop în sine, postul ca drum către unirea cu Hristos este necesar şi specific statului fiinţei umane, care în urma căderii în păcat este legată de materialitatea autonomă ce o limitează şi o înrobeşte. Postul este de fapt o consacrarea a trupului, o aducere a firii umane ca jertfă lui Dumnezeu. Prin post credinciosul suferă metamorfozări atât la nivelul trupului cât şi sufletului. Aceste schimbări de o bogată adâncime sufletească sunt transpuse în viaţa cotidiană, în faptele milei creştine care devin criteriul judecăţii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, în acest sens, zice: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de nume bun, nu-l invidiaţi…”.

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai adresează omului invitaţia de a medita la sensul şi finalitatea vieţii, la creşterea în virtute, prin unirea cu Hristos, şi mai ales la bucuria de a conştientiza cu smerenie limitele existenţei. Toate acestea revelează că omul trebuie să înţeleagă trecutul său, să respecte realitatea prezentă şi să trăiască în perspectiva vieţii veşnice.

Pr. Prof. Dr. Bugiulescu Marin,

Parohia Băleni Români, Protoieria Târgovişte Sud,

Director al Seminarului Teologic Sfântul Ioan Gură Aur

Târgovişte