Îndeobște, la Ziua Națională se scriu editoriale festive, se pune în valoare semnificația acestui eveniment cu rezonanță profundă în istoria neamului, se exaltă eroismul celor ce s-au jertfit pe Altarul Patriei pentru Independență, libertate și suveranitatea națiunii și așa mai departe pe aceeași coardă encomiastă.

Și, într-adevăr, dacă este a ne referi la 1 Decembrie, din 1990 încoace Ziua Națională a României avem ce spune cu emoție și cu dovezi copleșitoare despre un an astral în destinul românilor, și l-am numit pe 1918, când, din primăvară și până la începutul iernii, românii din Basarabia și Bucovina au hotărât Unirea cu Patria Mamă România, mișcare de demnitate națională încununată de decizia impresionantei adunări referendare de la Alba Iulia din 1 Decembrie, Transilvania revenind, după secole de oropsire maghiară, în sânul Patriei Mamă.

Și această Mare Unire, care a dat naștere României Mari, s-a produs într-o situație extrem de grea, când n-o spera nimeni atunci, la Sfârșitul Primului Război Mondial, momentul părând imposibil pentru înfăptuirea unui astfel de Act istoric. Însă românii au beneficiat acum 104 ani de oameni politici de un ardent patriotism care, în acea situație / disperată pentru soarta națiunii, au știut cum să se folosească la Chișinău, la Cernăuți și la Alba Iulia de împrejurările geopolitice pentru a da Faptă voinței întregului neam.

Neamul și oamenii politici patrioți și-au făcut în acele împrejurări din anul de grație 1918 un adevărat și irepresibil Proiect de țară. Și proiectul s-a realizat, ca și la Unirea din 1859, și la proclamarea și dobândirea Independenței de stat din 1877.

Nota Bene: Și, așa cum am propus în urmă cu câteva decenii, ziua din luna mai din 1877 ar trebui, la rându-i, să fie declarată Zi Națională. Căci, fără Independență și suveranitate națională, nu s-ar fi putut ajunge la Marea Unire din 1918.