GEORGE COANDĂ

… în ceea ce-l priveşte pe Klaus Werner Iohannis, care, de la o poştă se vede, este un executant fidel al Berlinului merkelian pe mâna popularilor europeni. Ceea ce însă mă surprinde este nervozitatea preşedintelui manifestată în ultima vreme. Se vede treaba că ceva îl nelinişteşte. Deocamdată, ieşit din proverbiala-i muţenie, aruncă săgeţile ranchiunei spre unii lideri ai PSD – la urma urmelor n-ar fi nimic nefiresc, este vorba despre lupta politică -, dar şi spre Crin Antonescu. Ceea ce aduce a lipsă de recunoştinţă. Pe nemţi îi ştiam… nemţeşte civilizaţi. Herr Klaus, însă, parcă ar fi din alt neam. Păi, normal că românii sunt pe deplin nedumeriţi şi-şi zic, pe bună dreptate, cum vine următoarea chestie: Crin l-a tras de mânecă pe Klaus ducându-l în prima linie a PNL. Şi pac, la capac cu Crin, pe care l-a lăsat, şmechereşte, fără funcţia de şef al partidului. Crin, însă tace şi… se retrage din politică. Şi ascunde ceva, tăinuieşte, fie că este ameninţat că i se va lua capul, fie că are cu cineva o înţelegere ocultă, fie că i s-a luat – dar asta este puţin probabil -, dar, cum la români un secret nu ţine o eternitate, într-o zi vom afla care a fost pricina. Până una – alta, Klaus se face că nu-l mai cunoaşte. O, pentru herr preşedinte recunoştinţa este o rara avis! Nu le are cu aşa ceva. Cert e că, deci nu mă îndoiesc, popularii europeni, majoritari în Parlamentul de la Strasbourg – de bună seamă că preţul a fost aducerea doamnei soţie Antonescu în funcţia de vicepreşedinte al acestui Parlament – şi Berlinul, cu deosebire, aveau nevoie de un pion insidios la Bucureşti, aşa că au forţat mâna lui Crin, care şi-a tras singur preşul de sub picioare, devenind – fapt pe care cu siguranţă românii nu şi l-au dorit – un outsider. Regretabil, nu? Orice pasăre pe limba ei piere. Este trist, foarte trist că herr preşedinte este nerecunoscător. Că, zic şi eu aşa, dacă ar fi ştiut să-l ţină aproape pe Crin s-ar fi putut ca partidul Domniei Sale să-şi ţină săgeata nefrântă, cum arată acum pe sondaje. Sper, totuşi, ca într-o bună zi Crin să se reîntoarcă şi să aflăm tot adevărul. Cum spusei, la români un secret nu dăinuie o veşnicie. Şi când se află, multe obraze crapă de ruşine.