Credem că momentul cel mai impresionant al Evangheliei de astăzi este acela în care Toma, întâlnindu-L pe Mântuitorul înviat din morţi, a strigat gâtuit de emoţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” În acest strigăt se cuprind, deodată, bucuria fără margini că-L vede şi el pe Învăţătorul, aşa cum Îl văzuseră cu opt zile înainte ceilalţi ucenici, şi mărturisirea părerii de rău că s-a îndoit, vreme de o săptămână, de Cel Care le spusese în mai multe rânduri că, deşi va fi omorât, va învia după trei zile.

Aşadar, în exclamaţia „Domnul meu şi Dumnezeul meu” vedem o bucurie smerită. Bucurie, datorită întâlnirii Celui Care l-a învăţat sensurile cele mai înalte ale vieţii; smerită, ca recunoaştere, cu capul plecat, a îndoielii căreia s-a lăsat pradă. „Cazul” Apostolului Toma ne reţine atenţia în special pentru faptul că simţim o vie asemănare între îndoiala lui şi îndoielile noastre, între frământările lui şi frământările noastre. Chiar dacă fizic ne despart 20 de veacuri, simţim că Toma se identifică cu noi, acum şi aici. Căci cine dintre noi ar putea să afirme că nu s-a îndoit sau nu se îndoieşte în problemele de credinţă? Nu suntem noi nişte căutători în permanenţă ai adevărului? Nu tânjim noi după dobândirea certitudinii în înviere?

Căci Toma această certitudine voia s-o aibă. Recunoscându-ne propriile îndoieli, îl vom înţelege mai bine şi ne vom da seama că, după ce ucenicise trei ani lângă un Învăţător fascinant prin vorbe şi fapte, însoţite chiar de învieri din morţi, în ziua în care L-a văzut murind ceva s-a prăbuşit în sufletul său. Nu sunt excluse chiar clipe de deznădejde, de aceea, la vestea năprasnică dată de confraţii „L-am văzut pe Domnul!”, Toma va avea o reacţie întru totul omenească, rostind în sinea sa: „Nu se poate! Nu-mi vine să cred! Este prea mare şi îmbucurătoare vestea!’’, apoi cu glas tare: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor…” şi celelalte.

Nu facem şi noi aşa, în împrejurări similare? Această viaţă să fie pentru noi o permanentă cercetare a cugetului, o înnobilare a sufletului, o perfecţionare profesională şi o desăvârşire morală, numai aşa ajungem, ca şi Toma, să ne apropiem de Domnul Hristos prin Sfânta Împărtăşanie şi atunci toată fiinţa noastră va fi luminată de binefacerile Învierii, fiind convin şi totdeauna că ceea ce a văzut, a auzit şi a pipăit Toma, vedem şi pipăim şi noi, pe Hristos cel preaslăvit. De la Sfântul Apostol Toma avem mărturisirea şi salutul creştinesc de Hristos a înviat, mărturisire şi salut care se rosteşte până la Înălţarea Domnului.

Plini de credinţa nefăţarnică, pătrunşi de convingerea ridicării dintre morţi a Domnului, copleşiţi de marele praznic al Paştelui creştin, împreună cu Toma, martorul ocular al Învierii, să cerem Domnului şi Dumnezeului nostru întărirea în credinţa învierii şi să mărturisim din tot sufletul: Hristos a înviat!

preot Mihail Coman, Parohia Berivoieşti