GEORGE COANDĂ

În urmă cu un secol, într-un moment istoric crucial, România, alegând inteligent tabăra de partea căreia să lupte pentru înfăptuirea unui COMANDAMENT şi INTERES NAŢIONAL, a intrat, în august 1916, în abatorul apocaliptic al Primului Război Mondial. Pentru români, a fost de Reîntregire Naţională. Astfel, perfect justificabil. Curios, însă, este faptul că momentul, şi aniversar şi comemorativ, a fost pierdut, parcă românii au fost loviţi de amnezie, m-aş fi aşteptat ca să se fi organizat, cu decenţă şi cu respect, nişte manifestări omagiatoare întru Jertfa ostaşilor care, sub Tricolor, pe Câmpul de Onoare, au zidit cu sângele lor România Mare.

Câteva excepţii au existat. Din păcate, parcimonioase. Adică, să se bifeze. O sesiune solemnă a Parlamentului, care ar fi fost firească, nu a trecut prin capul niciunuia dintre preşedinţii celor două Camere. La ce bun să strici „vacanţa mare” a aleşilor? Păi, nu. Pe la Cotroceni, niciun consilier n-a avut ideea să-i fabrice un mesaj pentru uz preşedintelui. Nu cumva să se fi gândit să menajeze simţămintele preşedintelui, şi asta pentru că opincarii ăia de români i-au bătut măr pe consângenii săi în vara de sânge şi de foc de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, fiind, nu-i aşa, distrugători ai imperiilor nemţeşti german şi austro-ungar. Mi-am dat şi eu cu părerea, aşa, într-o doară. N-o fi cum am zis. Dar, pentru a fi salvate aparenţele, s-a emis Hotărârea de Guvern nr. 821/2015 vizând Centenarul Primului Război Mondial, manifestările desfăşurându-se sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României. Impresionant, nu? Deci, aparenţele sunt salvate. Astfel că vineri, 26 august a.c., doar Armata Română i-a comemorat pe cei 360.000 de jertfiţi ai săi pe Altarul Patriei şi întru Marea Unire, acum un veac. Măcar Oştirea să-şi fi cinstit Eroii. În rest, a fost şi va urma tăcerea. Numai că noi avem un prost obicei gazetăresc, să fim bine informaţi. De unde am aflat că n-ar trebui să ne emoţionăm prea tare şi nici să exaltăm prea mult Jertfa întru Unirea cea Mare, pentru că am deranja pe nu ştiu cine, pe nu ştiu unde (n.b. nu numai pe la Budapesta şi Moscova, dar şi pe la Berlin, Bruxelles şi Washington), că până şi România, câtă a mai rămas din ceea ce a fost până la al Doilea Război Mondial, ar urma să fie redusă la un stat liliputan. Că şi hărţile sunt deja pregătite, ale României sfârtecate. Şi că poporul român nu contează. Dar dacă poporul acesta se va trezi „din somnul cel de moarte” şi hotărât, asumându-şi riscul, va zice ca acum un veac: PE AICI NU SE TRECE? Trag nădejdea să zică.