GEORGE COANDĂ

1 Decembrie 2018. Din păcate într-o stare de halucinantă dezbinare naţională, celebrăm, sau ne facem că celebrăm, mai degrabă, oficial, bifăm, Marea Unire Politică teritorială a Patriei. Adică, făurirea României Mari. Care Românie n-a dăuinit decât două decenii, în 1940 soarta fiindu-i jucată la ruleta geopolitică de mari criminali ai istoriei şi, în 1947, ceea ce a mai rămas din România Mare, tranşată ca la abatorul umanităţii, a fost pecetluit la Paris printr-un nenorocit tratat de pace de către învingătorii (Marile Puteri Aliate şi Asociate) Germaniei naziste. Cine au fost învingătorii în acest hecatombic al Doilea Război Mondial? Ucigaşul din 1940, Kremlinul bolşevic al sangvinarului Iosif Vissarionovici Stalin care mână-n mână cu caporalul alienat mintal Adolf Hitler a înfipt securea în trupul României reîntregite în Vatra sa getodacică la 1918, şi aliaţii săi din „Lumea Liberă” democratele… imperii, fariseice şi cinice, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Franţa, sora noastră mai mare, nu-i aşa? Ce au pecetluit acolo, pe malurile Senei, în „Oraşul Luminilor”? Fără nicio remuşcare, moartea României Mari, revalidând, cu criminală premeditare, în deplină cunoştinţă de cauză, odioasele efecte, pe seama Patriei amărâţilor de români, ale „pactului Ribbentrop-Molotov”. Şi, ironia sorţii, la un veac de la împlinirea augurală, şi într-un moment imposibil istoric, a cauzei naţionale, Marea Unire, şi la 71 de ani de la parafarea Tratatului de la Paris, soarta României sfârtecate la Est şi Sud-Est, a României sfârtecate deci, este hotărâtă/jucată la pokerul de interese geopolitice/geoeconomice/ geostrategice de aceiaşi mari moguli ai Istoriei care, astăzi, unii dintre ei, acţionează sub pulpana Uniunii Europene, iar la Est ne pândeşte aceeaşi Mărie sub altă pălărie. Şi, pe lângă toate acestea, ortul pe colivă l-au pus, şil tot pun, iudele dinlăuntrul ţării, acea „coloană a V-a” care a adus România în anul Marelui Centenar, propovăduind şi practicând dezbinarea şi haosul, în pragul neantizării. Este cutremurător ce spun, şi am mai spus-o, România nu-şi mai aparţine. Lupii care i-au tot aţinut calea, cum a văzut bine şi cu durere lucrurile Nicolae Iorga acum 7 decenii şi ceva, deja au năvălit nehămesiţi în ograda ei, din păcate cu ajutorul necondiţionat al „clasei politice” şi al acelei letale „coloană a V-a”. Dacă este să iau în seamă cu obiectivitate nefestivistă adevărul istoric, îmi asum riscul de a scandaliza cu constatarea că, la 100 de ani de la aurorala împlinire a Cauzei Naţionale, noi, cei de astăzi, ar trebui să ţinem un parastas la 78 de ani de la înjunghierea acelei împliniri care a fost România Mare. Sau, dacă nu un parastas, pentru că, totuşi, în divina Sa milă, bunul Dumnezeu ne-a lăsat, încă, o Românie, priviţi-o, asemenea unui mare mutilat de război, să rostim o rugăciune întru dăinuirea ei, atâta câtă mai este. Dar cum nu am de gând să fac un necrolog, şi trag nădejdea, din adâncul sufletului, şi cu disperare, să nu apuc în această viaţă un astfel de moment, şi întorcându- mă în timp la acel an, 1918, nefast pentru români din pricina acelei păci odioase de la Bucureşti-Buftea, dictată de… învinşii de la Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, pentru că aliaţii ne lăsaseră de izbelişte în încercuirea germanoaustro- ungară-bulgară şi a unei Rusii în răvăşire bolşevică, şi, câteodată, fast, România salvându-se prin reunirea / regăsirea cu Patria-mamă a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei – putem vorbi deci de un miracol românesc – nu am decât, împreună cu toţi compatrioţii, să îngenunchez la Altarul Neamului, aşezând „ale laurilor foi” întru cinstirea acelora, femei şi bărbaţi, ostaşi martiri din Războiul de Reîntregire Naţională, capete încoronate, oameni politici responsabili, comandanţi militari de geniu care, înfruntând atâtea potrivnicii, au făurit Triumful. Într-un moment imposibil au făcut posibilul: refacerea politică a Vetrei dacice / România Mare. 1 decembrie 2018. Este momentul ca, dincolo de celebrarea primului Centenar al Marii Uniri, mai mult bifat decât organizat cu reală trăire patriotică, să reflectăm profund la strălucitul Triumf de acum un secol, la Lecţia extraordinară a unei regalităţi şi clase politice de devoţiune faţă de Patrie. Lecţie pentru cine, astăzi? Pentru o clasă politică inexistentă? Poate pentru generaţiile viitoare. Sperând ca România să nu dispară. Îmi cer iertare dacă nu am scris un editorial encomiast, plin de emfază triumfalist-patriotardă. Vremurile pe care le trăim nu mi-au îngăduit. Nu am făcut altceva, aşa am crezut că este corect, decât să-mi exprim mâhnirea. Ca un semnal de veghe. Se zice că „Unirea face puterea”. Aşa e. Dar cine s-o mai facă, la români, în zilele noastre. Şi că „Patriae solum omnibus carum est” (Pământul Patriei e scump tuturor). Pentru câţi dintre români? Sau, tot de la latini citire: „Dulce et decorum est pro patria mori” (Dulce şi frumos este să mori pentru patrie). Oare câţi români, dintre cei rămaşi pe acasă, vor mai fi în stare de acest sacrificiu? Iată câteva întrebări / uimiri esenţial-existenţiale, acum, la Centenarul Marii Uniri. Aş vrea să cred că nu sunt în zadar.