Sfântul Evanghelist Luca consemnează în Evanghelia sa, printre alte minuni consemnate de către el şi o altă minune, prin care scoate în evidenţă importanţa RECUNOŞTINŢEI. Această minune a avut loc: „…pe când Iisus mergea spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samariei şi al Galileii” (Luca 17,11). El a parcurs acel traseu, pe care evreii obişnuiţi nu-l parcurgeau, considerându-i pe samarineni spurcaţi, tocmai ca să-i întâlnească pe nefericiţii leproşi şi să-i vindece.

Nu sfârşise Mântuitorul partea de drum din ziua aceea, când: „intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi care au stat departe” (Luca 17, 12). Cei zece leproşi „şi-au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluiește-ne!” (Luca 17,13). Deşi erau excluşi de la orice comunicare cu oamenii sănătoşi, cei zece leproşi se pare că au auzit despre faima lui Iisus. Ce răspuns a dat Domnul la rugăciunea lor? Nu le spune: „Fiţi curăţiţi”, precum i-a spus altui lepros, ci le spune: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor” (Luca 17, 4). Mântuitorul nu le spune hotărât că se vor vindeca, ci îi trimite să se arate preoţilor, lucru pe care trebuia să-l facă numai un lepros care fusese vindecat.

Noi ca oameni căutăm să ne meagă bine în acestă lume, dar să nu uităm faptul ca această agonisire a bunurilor materiale pe pământ este una trecătoare. Să urmăm exemplul Sfinților Părinți  care se bucurau de suferință, că ei au înțeles ce a spus Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (Ioan 16, 20). Suferința în gândirea creștină este drumul cel mai drept și mai ușor de ajuns la Dumnezeu. Să nu ne pară rău când vine peste noi un necaz, o pagubă, pentru că Dumnezeu vrea să ne dezlipească de rugină, pentru că nu ne putem mântui așa cu păcatele nedreptății.

Acei zece leproşi aveau o astfel de credinţă. De îndată ce au auzit porunca Mântuitorului, au plecat în oraş la preoţi, aşa cum mergeau oamenii vindecaţi, ca să primească certificatul de vindecare. Răspunsul Domnului la credinţa lor a fost următorul: „Şi a fost că-n timp ce ei mergeau, s-au curăţit” (Luca 17, 14). Cei nouă iudei au dat frâu liber trufiei lor fireşti să stingă sentimentul de recunoştinţă faţă de o aşa mare binefacere săvârşită de Dumnezeul întrupat, să diminueze drastic credinţa pe care au arătat-o la început, „Iar unul din ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors slăvindu-L cu glas mare pe Dumnezeu. Şi a căzut la picioarele Lui, cu faţa la pământ, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean” (Luca 17, 15-16).

În purtarea acestui lepros vedem chipul acelei virtuţi nobile şi frumoase, care se numeşte RECUNOŞTINŢA. Din această pericopă evanghelică, reiese că avem datoria morală să ne arătăm recunoscători, – înainte de toate – faţă de Dumnezeu, Căruia îi datorăm marele dar al vieţii, sănătatea şi mintea şi Care Se îngrijeşte de noi, ne oferă neîncetat darurile Sale cele bogate şi revărsa peste noi atâtea daruri, după cum zice Psalmistul: „Ce oare Îi voi da Eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?” (Psalmul 115, 3).

Pr. Ovidiu Adrian Gîmbă, Parohia „Sf. Dumitru”,

municipiul Târgoviște, Protoieria Târgoviște Nord