SILVIU MILOIU

„În partea de jos a Chişinăului, printre ulicioare strâmbe şi murdare, se află căsuţa în care a activat şi a trăit, în anii de exil, marele poet rus Puşkin. Iar alături, deasupra lăcaşului acestui bard al libertăţii, se ridică în albastru cer basarabean turnurile antenelor de bruiaj. Ani de-a rândul, ele hămăiau la undele scurte ale glasurilor lumii libere. Dar în ultimul timp, antenele de bruiaj din Chişinău au început să scrâşnească, să zbiere, să latre isteric. Zi şi noapte, fără răgaz. [...] Căci în Moldova, statul aruncă bani în vânt ca oamenii să asculte numai ce le spune puterea sovietică, ca oamenii să nu audă adevărul despre aceeaşi putere sovietică”.

Atunci când concepea aceste cuvinte, eroul lucrării „Basarabeanul bruiat de KGB. La microfonul Europei Libere – Grigore Singurel, 1981-1990“, semnată de istoricul Sergiu Musteaţă de la Chişinău, se apropia de vârsta de 60 de ani şi trăise deja multe dintre experienţele ce puteau fi trăite în „secolul extremelor” (aşa cum denumea istoricul britanic Eric Hobsbawm acolada de istorie ce a separat belle époque de annus mirabilis 1989), fără a putea încă anticipa transformările regionale, europene şi globale generate de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi destrămarea blocului sovietic. Născut la exact cinci ani de la încheierea armistiţiului de la Compiègne, ce a pus capăt Marelui Război, personajul din povestea noastră înţelegea, ca şi Puşkin înaintea sa, că guvernarea abuzivă, în dispreţul legilor (pe care marele poet o opunea cârmuirii desfăşurate „sub scutul legii-ocrotitoare”) nu poate dura la nesfârşit şi că arma cea mai eficientă împotriva tiraniei o reprezenta cuvântul liber:

„Oriunde ochii mi-i arunc

Văd pretutindeni bice, fiare,

Văd al robiei plânset lung

Şi ruşinoase legi murdare,

Prejudecata - nour des -

Văd nedreptatea stăpânirii

Şi zeul crud al asupririi

Şi goana dup-un sterp succes.” (Aleksandr Puşkin, „Odă Libertăţii”).

            Anul 1923 (în care viitorul jurnalist care va fi cunoscut de ascultătorii şi cititorii săi sub pseudonimele de Grigore Singurel, Efim Zorin sau Efim Ciuntu se năştea la Bălţi, în fosta gubernie basarabeană) se desfăşura sub auspiciile celei mai stabile şi puternice guvernări interbelice, strunită de liberalul Ion I.C. Brătianu, ale reformelor agrară şi electorală, ce schimbaseră în mod substanţial stări şi procese în plan politic, economic şi social, dar şi ale lărgirii corpului cetăţenesc prin facilitarea atribuirii cetăţeniei populaţiei evreieşti stabilite pe teritoriul României. Grav afectată de consecinţele distrugerilor, ocupaţiei străine şi costurilor Primului Război Mondial, ţara începea să dea semne de refacere şi revitalizare a economiei sale. Tabloul epocii nu conţinea însă doar culori calde şi tuşe optimiste. Cu doar o jumătate de an înainte se constituise Liga Apărării Naţional Creştine a profesorului A.C. Cuza, prima formaţiune politică antisemită modernă din România, întemeiată tocmai în semn de protest faţă de extinderea cetăţeniei române către minoritatea evreiască. Ajungem în acest punct al firului narativ la etnicitatea şi religia personajului principal al cărţii despre care vorbim. Acesta era născut într-o familie evreiască suficient de secularizată pentru a nu-i oferi fiului lor o educaţie religioasă iudaică sau însuşirea limbii ebraice. La o vârstă fragedă a personajului nostru, părinţii lui s-au mutat de la Bălţi în mult mai dinamicul oraş Galaţi, la Gurile Dunării, în Vechiul Regat, unde acesta a cunoscut experienţele formatoare ale copilăriei.

Oraşul Galaţi oferea, aşa cum o fac de obicei porturile, un mediu prielnic toleranţei interconfesionale şi naţionale, schimburilor culturale şi asimilării sociale. Adolescenţa îl va surprinde însă la Bucureşti, în capitala vibrantă şi fermecătoare a României Întregite, unde se va stabili la vârsta de 10 ani, în chiar ultimul an al Marii Crizei Economice. Începuturile formării sale şcolare de la şcoala catolică de pe Calea Domnească din Galaţi vor fi continuate la liceul care purta numele moştenitorului Coroanei României, fostul rege minor Mihai I. 

Este, desigur, momentul să dezvăluim numele real al tânărului basarabean înzestrat şi inteligent care-şi apropie sufletul şi-şi leagă idealurile pentru o jumătate de deceniu de Bucureşti: Efim Crimerman. Pentru Crimerman şi familia sa, cel de-al Doilea Război Mondial a început mai devreme. Capitala cosmopolită şi tolerantă de altădată lasă loc exprimării în spaţiul public a unor curente şi orientări politice radicale, dificil de asimilat de o familie cu rădăcini iudaice. În consecinţă, mai întâi reveniţi la Galaţi, ajunşi apoi prin Ungheni la Chişinău, Crimermanii se vor stabili dincolo de graniţa fixată abuziv de Uniunea Sovietică pe Prut. Viaţa tânărului Efim se schimba astfel radical şi, pentru prima dată, acesta lua cunoştinţă cu tentaculele unui regim totalitar. Cetăţean sovietic de acum, Crimerman parcurge pregătirea universitară la Universitatea de Stat din Chişinău, în cadrul Facultăţii de Filologie, pe care o absolvă cu distincţia magna cum laude. Devenit scriitor, povestitor, poet, textier (textele sale contribuind de curând la succesul internaţional al trupei O-zone, după ce câştigaseră simpatia publicului iubitor de muzică care le auzise interpretate de celebra formaţie Noroc), redactor literar-muzical, Crimerman a urmat o carieră ascendentă în Moldova sovietică, care nu anunţa defel ruptura ce va surveni în anul 1981 odată cu mutarea sa în Germania.

Cariera sa de jurnalist colaborator la Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea, pentru care a scris 1200 de texte între anii 1981 şi 1994 (75% dintre acestea fiind predate ultimului dintre cele două posturi occidentale menţionate), prezentate în emisiunile acestora, îl vor transforma peste noapte pe Efim Crimerman într-un inamic al osificatului regim comunist. Se apropia anul orwelian 1984, când la Chişinău se aniversau şase decenii de la constituirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, considerată în mod oficial nucleul în jurul căruia se va constitui R.S.S.M. „Rinocerii” care conduceau republica sovietică, după cum comenta în acest context Crimerman, transformau „mănosul pământ basarabean într-o savană din Africa”.

În vom lăsa deoparte pe Efim Crimerman şi vom reveni acum la Grigore Singurel, aşa cum l-au cunoscut ascultătorii Radio Europa Liberă şi Radio Libertatea. Jurnalistul de curând plecat din lagărul sovietic, excelent conectat la realităţile din mediul pe care-l cunoscuse atât de bine, a dovedit o remarcabilă capacitate de a trata - documentat şi cu perspicacitate -  subiecte dintre cele mai variate: aspecte istorice şi identitare (aportul anumitor personalităţi ale istoriei şi culturii precum Antioh Cantemir, protejarea monumentelor istorice, rădăcinile comune ale românilor de pe cele două maluri ale Prutului, colaborarea culturală dintre aceştia, mai ales în contextul Glasnostului şi apoi al ridicării Cortinei de Fier, limba şi grafia latină în R.S.S.M. etc.), culturale, civice (mai cu seamă legate de respectarea drepturilor omului şi denunţarea antisemitismului sovietic), politice, economice, sociale, religioase, unele percepute din perspectiva actualităţii, altele prin implicaţiile lor pe termen mai lung. Rolul unor gardieni ai rigurozităţii şi adevărului unic din cadrul regimului sovietic din R.S.S.M, obtuzitatea şi docilitatea acestora sunt adeseori biciuite în textele elaborate de Singurel. Atotputernicul lider de pe malul Bâcului, Ivan Bodiul, a fost ridiculizat pentru eşecurile planurilor sale economice („doctor în ştiinţe antieconomice”), manipularea cifrelor producţiei agricole pentru a crea iluzia eficienţei guvernamentale („statul major al lui Bodiul colecta porumbul neexistent”, „pentru a crea aparenţa belşugului, vitele colhoznice erau mânate dintr-o gospodărie în alta, acolo pe unde trebuia să treacă drumul controlorilor”) şi criticat pentru încercarea de rusificare a republicii comuniste („izgonise din şcolile medii şi superioare limba maternă a moldovenilor pentru a o «contopi» cu limba rusă”). În fine, Singurel a reuşit să se manifeste ca un cronicar avizat şi entuziast al schimbărilor radicale prin care au trecut Republica Moldova, România, Ţările baltice, Uniunea Sovietică şi blocul răsăritean, în ansamblul său, începând cu a doua jumătate a anilor 1980. Cele două volume apărute de puţin timp la Editura Arc din Chişinău ne permit să reconstituim circumstanţele internaţionale, unionale şi republicate care au marcat desprinderea Republicii Moldova de Uniunea Sovietică, dar şi eşecul reunificării acesteia cu România şi al înlăturării consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov.

Cartea a cărei lectură ne inspiră această prezentare face parte dintr-un proiect mai amplu al istoricului Sergiu Musteaţă, unul dintre cei mai prolifici şi proteici - în sensul cel mai bun al cuvântului - slujitori ai muzei Clio din Republica Moldova, istoric şi arheolog cu rezultate ştiinţifice remarcabile, profesor la Universitatea de Stat „Ion Creangă” din Chişinău şi conducător de doctorat la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, director al Şantierului Arheologic de la Soroca şi unul dintre cei mai avizaţi experţi în domeniul patrimoniului din spaţiul românesc. Documentarea acestuia s-a axat, în primul rând, pe studiul celor 15 volume, conţinând 4000 de pagini, din arhiva personală a lui Efim Crimerman alias Grigore Singurel. Editorul acestei lucrări, profesorul Musteaţă, a adăugat acestor materiale alte documente culese ca urmare a cercetărilor întreprinse în cadrul Arhivei Hoover din Statele Unite ale Americii. În fine, memoriile publicate ale lui Crimerman şi interviul pe care i l-a luat acestuia în anul 2014 au suplimentat documentaţia aproape exhaustivă pe care Sergiu Musteaţă  îşi fundamentează elaborarea acestei lucrări, pe care cititorii cotidianului „Jurnal de Dâmboviţa” o pot identifica şi lectura în biblioteci sau în mediul virtual.

Nu vom încheia înainte de a reda - dar fără a ne lăsa seduşi de cântecul său de sirenă demotivant - o reflecţie tristă a lui Grigore Singurel din anul 1987, redevenită actuală după alegerea anul trecut în calitate de vodă de Chişinău a lui Igor Dodon: „basarabeanului îi este totuna cine sunt acei care îngenunchează demnitatea lui naţională: rusificatorii aduşi de aiurea ori nihiliştii naţionali. Asta nu schimbă nimic. Vorba lui: ori cu piatra-n cap, ori cu capul în piatră.” 

Silviu Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și Nordice si prof. univ. dr. hab. la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune: Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de documente care explorează istoria relațiilor României cu statele baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu” pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea, în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.