Autonomia strategică face parte din limbajul convenit al UE de mult timp în urmă. S-a născut în domeniul industriei de apărare și, pentru o lungă perioadă de timp, a fost redus la probleme de apărare și securitate. Pentru o vreme, dezbaterea s-a limitat la o ciocnire între cei pentru care autonomia strategică era un mijloc de redobândire a spațiului politic față de Statele Unite și alții, majoritatea statelor europene, pentru care trebuia evitată tocmai de teamă de a accelera dezangajarea americană. Autonomia strategică a fost lărgită la noi subiecte de natură economică și tehnologică, după cum a relevat pandemia Covid-19.

În 2020, „autonomia strategică” a devenit unul dintre cele mai utilizate sloganuri din cercurile politice de la Bruxelles. Oficialii UE au subliniat din ce în ce mai mult necesitatea introducerii unor strategii și măsuri pentru a stimula „autonomia strategică” sau „suveranitatea strategică” a UE în mai multe domenii, de la apărare la digital, de la farmaceutic la verde.

Au existat cereri tot mai mari pentru ca Europa să urmărească o agendă de „autonomie strategică” pe scenă globală. Ambiția, exprimată de președintele francez, Emmanuel Macron, de cancelarul german, Angela Merkel și de Comisia Europeană, este de a consolida independența geopolitică, tehnologică și economică a Europei, într-o lume din ce în ce mai imprevizibilă și multipolară.

Pare totul foarte interesant, contructiv, evolutiv, și – ceea ce este și mai importnat – nu supără pe nimeni…