GEORGE COANDĂ

Stela Popescu s-a refugiat pe neaşteptate într-o stea. Cu adevărat, o ţară întreagă a plâns şi o plânge. Şi ce să spui când o asemenea actriţă, mai mult decât atât, un luminos om de cultură, ne-a lăsat cu măruntele noastre zbuciumări zilnice, înălţându-se în Panteonul culturii româneşti şi al eternităţii? Nu ştiu ce ar fi de spus! Că Stela Popescu a fost o mare artistă, o mare Doamnă a scenei acestei ţări răvăşite şi atât de triste? Că a fost un suflet de o molipsitoare generozitate? A fost. Că a fost un admirabil model - îmi pare rău că nu am găsit alt cuvânt mai potrivit - pentru mai tinerii colegi de teatru. Inegalabil. A fost. Am văzut-o „în direct”, acum o jumătate de secol, la Târgovişte, pe stadion, într-un spectacol, frumoasă, strălucitoare, o explozie de vitalitate tânără, ridicând spectatorii în picioare la aproape fiecare replică, în cascade de aplauze, dăruindu-se cu frenezie publicului, şi aşa a rămas până la vârsta octogenară, clocotul vieţii fiindu-i raţiunea de a fi ca Duh al scenei şi ca Om. Nu s-a vrut o vedetă în accepţiunea fiţoasă de astăzi. A fost şi astfel va rămâne în memoria teatrului românesc şi a românilor, o mare Doamnă. A mai adăuga altceva este inutil. Căci, în rest, totul este tăcere. Cu siguranţă, însă, extraordinara galerie de actori ai generaţiei Stelei Popescu - da, „Generaţie de Aur” - este pe cale a deveni Istorie. Cu toţii au făcut Istorie. Nu numai în arta scenei şi a ecranului, ci mai mult, a Culturii Române. Iată, rând pe rând, ne fac cu mâna, au mai rămas câţiva ultimi „mohicani”. Când nici ei nu vor mai fi, lumea românească nu va fi mai tristă sau mai săracă, va fi orfană, tragic de orfană, acoperind-o întunericul. Cei care au plecat şi care, în curând, vor pleca, ne-au fost în ţarcul comunist balsam al sufletului, alinându-ne disperările. Răvăşiţi de un capitalism sălbatic, ei nu vor mai fi să ne aducă surâsul pe buzele încleştate. Nu, nici Stela Popescu nu va mai fi. Îţi mulţumim, Stela! Odihneşte-te-n pace în steaua ta eternă!