La Riviere francaise. Sau, celebră: Cote D’Azur. O cunoşteam prea bine din lecturi şi din filme. Şi când nu credeam că am s-o văd vreodată – eh, da, vârsta, bat-o vina, spunându-mi, băiete a cam trecut vremea! – s-a întâmplat ca, aşa, pe neaşteptate, să, reiterez, într-o seară de mai pe aeroportul luminat, feeric, de la Nisa. Nu la mult timp după ce România intrase pe cale aeriană în mult visatul, râvnitul, cu disperare doritul „Spaţiu Schengen”.

Deci, am debarcat pe fascinanta Coastă de Azur, cum se spune, când ţi s-a dat „undă verde” să umbli haihui prin „spaţiul de liberă circulaţie” al Uniunii Europene, să fim bine înţeleşi, nu al Europei, pentru că de la Bugul de Vest, şi până la Munţii Urali, se întinde Europa cealaltă, slavă, ruso-ucraineană, în care războiul lui Putin este un asasinat dement în masă. Haideţi să vă ridic vălul de azur de pe un secret de pe… Coasta de Azur, dar nu ştiu dacă este chiar un secret, toată lumea îl vede.

Aşadar, este la bună vedere. Căci marinele (porturile de agrement, pentru cine nu ştie ce înseamnă), de la Nisa şi Cannes, de la Saint-Raphael şi Sainte-Maxime, de la Saint-Aygulf şi Saint-Tropez sunt înţesate de super-yahturi de la care nu-ţi mai vine să-ţi iei ochii. Proprietari: oligarhi ruşi şi ucraineni. Mai sunt şi alţii, dar ăştia-s cei mai mulţi.

Şi n-au de împărţit nimic altceva între ei decât fabuloasele lor bogăţii, iar aceste super-yahturi, unele parcă acostate aici dintr-un film SF, sunt imaginea opulenţei arogante. Niet, în aceste marine de pe Coasta de Azur nu se aude ecoul războiului, într-un fel fratricid, dintre ruşi şi ucraineni rămaşi acasă, însângerând ţărmurile Niprului şi Doneţului. Ooh!, pas question monsieur (nicidecum domnule), pe punţile acestor fantastice yahturi, oligarhii Moscovei şi Kievului îşi beau laolaltă şampania franţuzească.

(va urma)