S-au împlinit 105 ani de la înfăptuirea unui ideal/vis/năzuinţă, mai precis spus în limbajul istoricilor, proces logic, adică a României Mari. Căci şi la 27 martie, la Chişinău, şi la 28 noiembrie, la Cernăuţi, şi la 1 decembrie din anul de graţie pentru români, 1918, deci în trei momente cruciale întemeietoare de Ţară s-a produs Unirea cea Mare – toate aceste momente fiind de fapt, acte istorice referendare/constituante, legitimând/legiferând VOINŢA NAŢIUNII ROMÂNE de a-şi reface în unitate Vatra străbună, Dacia Felix – în fond ceea ce a decis, prin deciziile sale, Pacea de la Paris (1919-1920) de după primul Război Mondial: REGATUL ROMÂNIA MARE.

Atunci, naţiunea şi clasa politică a națiunii au avut un spledid PROIECT DE ŢARĂ pe care l-au îndeplinit exemplar chiar şi cu sacrificiul suprem pe Câmpul de Onoare şi pe Altarul Patriei sub lumina auroră a Tricolorului. De atunci şi până-n vremea noastră, naţiunea română şi-a înfruntat destinul trecând prin izbânzi şi suferinţe, căzând şi ridicându-se pentru dăinuirea sa pe planeta Pământ şi în geografia statală a lumii.

De la capitalismul interbelic, a traversat gulagul „democraţiei populare” comuniste, reîntorcându-se în societatea capitalistă, a democraţiei liberale de astă dată, cu asasine tendinţe globalizatoare, aşa cum au fost şi cele ale „internaţionalismului proletar” (marxisto-bolşevic), România, pândită de 105 ani de spectrul dispariţiei şi a tranşării ei la „abatorul istoriei” de pretenţiile prădalnice ale unora de mai aproape ori mai de departe, a rezistat. Şi, iat-o. EXISTĂ. Până când?

(va urma)