Niciodată nu vom osteni a ne aşterne gândurile, întru eternă preţuire şi recunoştinţă, despre cel ce este Duhul cosmic al neamului românesc. Căci, Eminescu este, da, ÎNTRU, adică în lăuntrul profund, ființial, al românului. Tocmai de aceea nici nu poate fi smuls de acolo, iar idioţii, nici măcar utili, care au încercat s-o facă după prefacerea României de la sfârşitul anului 1989, au pierit deja în uitare. Îşi mai aduce cineva aminte de unul cu numele imposibil de Patapievici? Atacându-l pe Eminescu, s-a sinucis.

Ca, de altminteri şi alţii, nişte „elitişti” de conjunctură neomarxistă care, după 1989, şi-au arogat cu infatuare grețasă postura, nerecunoscută de nimeni, de „directori de opinie”, de „formatori de conştiinţe”, o aroganţă de tip bolşevic. Impostori patentaţi şi repet, nişte idioţi nici măcar utili: Iar pe de-alde ăştia, Eminescu i-a bătut la obrazul lor gros în văzul lumii româneşti din veacul său de redeşteptare naţională sub faldurile ample ale independenţei: Eminescu a fost şi este CONŞTIINŢA românească deplină. Pentru El, neamul, ca Fiinţă istorică veşnică şi unică, a fost iubire sacralizată, trăindu-i visceral şi bucuriile/victoriile şi durerile care i-au sfârtecat până la sângerare existenţa. Dar ne-a lămurit apodictic şi condiţia de-a fi român.

Aşadar: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine (…) Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească”.

Vai, vor sări ca arşi globaliştii/progresiştii neomarxiști: şi Eminescu!? Un naţionalist extremist. Să-l alungăm din cetate. S-au opintit grohăind precum porcii. Căci „ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, al unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care n-a putut fi amăgită”, zi-sa cu îndreptăţire Duhul cosmic al neamului, Eminescu, deci. Şi punctum.