În 2019, alegerile europene au fost practic inexistente. Aici nu mă refer la dezbaterile Spitzenkandidat, care au fost din nou bine organizate. Pe scurt însă...

Mai rapid şi mai clar decât preconizat Manfred Weber l-a învins uşor, la Congresul PPE, pe Alexander Stubb, iar Frans Timmermans a câştigat prin neprezentarea adversarului… socialiştii neaşteptând congresul PES din decembrie 2018 pentru a “alege”. Grupul ECR l-a ales, de fapt nominalizat, pe cehul Jan Zahradil candidat pentru presedinţia viitoarei Comisii Europene. Fiasco… acesta este cuvântul pentru alegerile primare europene 2019 derulate, nici măcar verzii sau liberalii nereușind să organizeze alegeri primare adevărate.

Am prezis în septembrie 2018, că nu cred că doamna Angela Merkel îl place pe Manfred Weber. Toate studiile de bun simţ în comunicarea politică europeană precizează că elementul surpriză, de ultim moment, este posibilitatea de a câştiga la nivel comunitar o funcţie puternică. În 2009, Prof. Peter Van Aelst analiza campania de alegere a primului Preşedinte al Consiliului European, Herman Van  Rompuy, sublinind clar faptul că regulile de bază ale campaniilor politice nu s-au aplicat.

Din contră, am asistat la o inversare a logicii de campanie. Întreaga campanie a fost după logică „Van Rompuy nu a fost un candidat pentru a deveni preşedinte, ci doar un candidat pentru a fi eventual rugat să preia funcţia”. Angela Merkel ştia acest lucru şi de aceea l-a nominalizat pe Jean-Claude Juncker doar cu două luni înainte de alegerile europene din 2014.

Candidatul surpriză din 2019 a fost Ursula von der Leyen, care nu a avut nici o legătură cu alegerile primare europene, și nici măcar cu dezbaterile Spitzenkandidat de atunci. Alegerea Ursulei von der Leyen ca preşedinte al Comisiei Europene a surprins desigur, dar erau câteva semnale pe acest palier. Era preconizată victoria PPE în alegerile europene din mai 2019, dar candidatul Manfred Weber lăsa semne de întrebare, chiar dacă mascarada unor alegeri primare europene îi dădea notorietate. Vă amintiţi probabil penibila lansare a candidaturii sale pe holul Parlamentului European.

Am crezut, în marja anului 2019, că Angela Merkel va accepta o funcţie europeană. Preşedintele Emmanuel Macron spunea că sprijină o astfel de idee. Dar o “mini Merkel” a fost nominalizată. Ursula von der Leyen era un nume din anturajul cancelarului, deci surpriză nu era aşa mare. Credeam însă, în 2018, că Ursula von der Leyen va deveni viitorul cancelar german, dar se pare că o cale europeană a fost preferată pentru protejata doamnei Angela Merkel.

Încă din 2019, ne aşteptam deja la două mandate consecutive pentru Ursula von der Leyen, existând încă de atunci un scenariu deosebit de favorabil de 10 ani cu actuala preşedintă a Comisiei Europene, după formula Jacques Delors sau José Manuel Barroso. Iar tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii cinci ani, inclusiv alegerile primare si  dezbaterile Spitzenkandidat de anul acesta, confirmă această ipoteză, cu același președinte al Comisiei Europene până în 2029.

Alegerile europene au confirmat victoria previzibilă a PPE, partidul Ursulei von der Leyen, iar rezultatele din Franţa şi Germania vin chiar să consolizede pozitionarea favorabilă a actualului preşedinte.